Filozof de metrou

Singurul merit al mersului cu infectul metrou bucureștean este că-mi furnizează o plăcere relativ simplă, aproape similară cu practica rurală de a sta pe băncuța de la poarta casei, pentru-a vedea lumea care trece pe uliță.

Plăcerea asta constă în studierea oamenilor, a fizionomiilor lor, a expresiilor întipărite pe fețe. Nu mă pot abține, recunosc; e mult prea interesant. E uluitor cât de clar definite sunt granițele sărăciei, cum fiecare punct de schimbare a magistralei de metrou aduce cu totul alți oameni în vedere.

De la Eroilor spre Unirii e prima schimbare. Ieși din garnitura veche de metrou (model 1980, Ceaușescu Metrorex) și treci în trenurile noi, realizate în cooperare cu Bombardier Sweden. Peisajul, până atunci populat de oameni trecuți de vârsta a 2-a, îmbrăcați în haine import China universal închise la culoare, se colorează cu efluviul de studenți veniți dinspre Grozăvești, în drum spre birourile din centrul și nordul orașului. Priviri de toate felurile:

• inocente și optimiste, des văzute la adolescenți
• frunți încă tinere, dar pe care încep să se vadă primele riduri ale grijilor. Grija primului examen sau a primei restanțe, a primului job, a primelor facturi de plată…
• cei intrați deja pe făgașul rutinei, cei care au început să înțeleagă faptul că exuberanța și visele mărețe din tinerețea lor s-au cam terminat aici, și totul de-acum încolo merge doar la vale
• și cei mai triști, aceia pe care anunțul că mâine vor fi eutanasiați nu le-ar clinti nici măcar un mușchi de pe față. Ar fi doar o schimbare. Binevenită, poate.

De la Universitate, se schimbă și mai mult treaba. Universitatea e punctul de încărcare cu corporatiști și corporatiste. Peste tot urechi cu iPod-uri, peste tot ghiozdane și genți de laptop. Cămăși trendy, ochelari de firmă, ceasuri de 100 EUR care-au luat locul Pobedei de la tata, ținute office-sexy-un-pic-cât-trebuie-dar-nu-mai-mult-de-atât. Unii încă neatinși de sedentarism, altele cu prea mult fond de ten pus peste-o piele care-a văzut mai mult lumina de neon decât lumina soarelui pe plajă. Toți coboară câte-un pic, câte-un pic, începând de la Piața Victoriei. Grosul e în Aviatorilor, Aurel Vlaicu, Pipera. Dacă vreți să distrugeți grosul de computeriști din București, acum știți unde să detonați bomba.

Mă sperie două lucruri.

1. Omniprezența gușei, datorată fie supraponderalității, fie lipsei de iod. Văd din ce în ce mai puține bărbii clar conturate, dar foarte multe bărbii care se continuă direct în piept, ca și cum gâtul ar fi devenit superfluu, iar omul ar fi fost proiectat să semene cu un bizon. Apreciez din ce în ce mai mult un gât fin de domnișoară.

2. Lipsa de scop în viață pe care-o întâlnesc în ochii unora. Ce-i mai mână pe acești oameni să se trezească dimineața, să se ducă la jobul lor mizer și anost, plătit cu un salariu mizer, care-abia le-ajunge pentru facturile lunii curente? Sticla de bere la PET de 2,5 litri consumată la ocazii ? Faptul că nu vor vedea niciodată locuri exotice pe care le-au zărit doar la televizor ? Imensa realizare de a-și amăgi searbăda viață prin cumpărarea unui LCD chinezesc de proastă calitate în rate ? Sau poate ei sunt mai fericiți, și eu sunt ăla nebun de-și pune prea multe întrebări…

Și cu asta, gata cu poveștile despre metrou. Dacă nu se-ntâmplă ceva neașteptat, de săptămâna viitoare îi spun adio.

Să fiți iubiți!

Scrieri similare

Nu s-au găsit.