post-script, cfr
Și gata luna de suspendare a permisului, gata mersul cu trenul. Îmi pare rău? nu. Deși mișcarea fizică pot spune c-a fost bine venită, disconfortul și timpul pierdut pe drumuri cu transportul în comun sunt extrem de enervante (taxi, tren, metrou, metrou, mers pe jos, mers pe jos, metrou, metrou, tren, autobuz și timpii de așteptare corespunzători fiecărei virgule din enumerarea anterioară). În plus, mi-am dat seama că mașina mea este cea mai bună barieră față de mediul înconjurător, este prezervativul meu într-o lume foarte murdară și zgomotoasă.
În toată luna asta, au fost destul de multe momente la care m-am gândit că ar merita să ajungă în scris aici, dar până la urmă am ales doar două: unul bun și unul trist. Las la o parte nenumărații oameni care “merg cu nașul” (numai pe un București – Ploiești vedeam zilnic câte 3-4, și asta doar în jurul meu), navetiștii și tiparele de oameni care fac naveta, etc etc. Irelevante. E suficient de știut că în IC și R sunt condiții apropiate de Europa vestică, mai jos e nașpa.
Primul moment pe care-l scriu e unul trist. Mă întorceam cu un accelerat de Buzău, m-așezasem într-un compartiment și stăteam cu căștile-n urechi. Vizavi se așează o femeie între 2 vârste, îmbrăcată în haine chinezești, cu mâinile bătătorite și pielea îmbătrânită prematur, strângând în pumn o sacoșă. Era clar că nu are bilet, după cum palma o hârtie de 10 lei împăturită în pumn, suficient de stângaci însă pentru a fi vizibilă. O mai dădea de gol și privirea de animal hăituit cu care urmărea apariția controlorului pe culoar. A stat tresărind (la propriu) până a venit controlorul, și atunci a dispărut câteva secunde (în general, afacerile astea se rezolvă la cap de vagon unde nu sunt călători), după care s-a întors și a adormit. Ce m-a mirat și întristat oarecum, este atitudinea speriată de vânat hăituit; după cum spuneam, sunt mulți care merg “cu nașul”, dar toți pe care i-am văzut erau extrem de nonșalanți și relaxați, răsuflând a “șmecherie” ieftină. Femeia asta era clar că n-avea bani, n-avea țoale roz/mov și bijuterii din tablă galbenă, doar o privire obosită și din care dispăruse orice speranță. Și câți oameni ca ea or mai fi?
A doua fază e una mai veselă, pentru cine o citește. Mie mi-a trezit doar instinctele violente 
eram într-un rapid de data asta, care avea vagoane cu etaj. Vagoanele astea cu etaj au la capete o scară din 2 segmente, și la etaj trei scaune pe fiecare parte a vagonului așezate față-n față, ca la metrou. Între etaje, se mai găsesc câte 4 scaune pe fiecare parte. Bun, și se urcă o șatră de țigani (la propriu șatră, erau n-șpe mii de membri ai familiei, împreună cu căruț de copil, puradei de toate vârstele, niște papornițe uriașe burdușite până la refuz, etc) ce ocupă 4 locuri la mijloc, și la etaj urcă piranda cu puradeii…
Și-ncepe circul.
Piranda cu un puradel mic (adică mic nene, nu mergea în picioare ci de-a bușilea pe podeaua jegoasă a vagonului, și ie-te așa își dezvolta sistemul imunitar) urcă pe scaunele de vizavi de mine, și-ncepe să discute cu ăilalți la un volum decibelic de-mi provoca puternic căștile izolatoare fonic. Ce discuta, nu știu, dar alterna probabil între ultimul articol al lui Patapievici, împrumutul de la FMI și înjurături la adresa puradeilor care nu stăteau cuminți. La un moment dat, când se potolește, scoate din buzunar … nu veți ghici never-ever: un MP3 player! Roșu. Cu cablul de la căști argintiu-strălucitor, și-ncepe să bată ritmul din picior. Probabil asculta manele. Eu ascultam Stevie Ray Vaughan. Puradeii ce știau să meargă pe picioarele proprii încep o cursă de-a lungul culoarului vagonului, moment în care mi-a încolțit și mie ideea să-mi întind picioarele pentru a le pune piedică. N-am făcut-o. Nu știu să mă distrez, e clar 
La un moment dat, piranda se înfige precum vulturul pe șoarecul de câmp în ceafa unuia din puradeii ce moșmondeau pe podea în patru labe, și scoate din buzunaaar… nu, n-ați ghicit nici de data asta … o sticlă de parfum! cu care se pune pe stropit puradelul jegos de parcă-l băgase la program de deparazitare. De fapt dacă stau mai bine să mă gândesc, s-ar putea ca asta să fi și fost procedura în cauză. No, acum tot vagonu’ miroase a imitație de parfum “Harmani”, se mai liniștește un pic treaba… moment în care pe muzica lu’ nea’ Jimi în căștile mele se desfășoară al doilea moment de cascadorii râsului, când gravitația dovedește că are legi ce se aplică mereu, nu ca alea aplicate de justiția română.
Țineți minte căruciorul ăla de la început? Ăștia-l parcaseră fix în capătul scărilor ce dădeau la etajul superior al vagonului, iar prima frână a trenului combinată cu lipsa oricărei piedici la roata căruțului duce la prăvălirea căruțului pe scări, până la parter. Din fericire, fără puradel în el (n-am nimic cu copiii, ăștia nu știu mai bine de-atât și nu-și pot alege părinții). Bineînțeles, iar “hauleo praleo auleo” și alte invective similare, continuate cu reașezarea căruțului perpendicular pe trepte. Acum nu mai putea trece nimeni, dar măcar nu mai cădea căruțul.
Drumul până la Ploiești cu trenul durează 50 de minute, așa c-au trecut repede. Nu suficient de repede cât să mă trezesc la capătul călătoriei cu piranda melomană trântită în stil Playboy (din fericire fără nuditate, că-mi scoteam ochii cu o furculiță ruginită), ferind un puradel patruped cu piciorul stâng și extrăgându-l pe dreptul dintre tălpile altui puradel plimbăreț pe culoar, pentru a mă îndrepta spre scări. Noroc c-au avut ideea să mute căruțul pân’ la urmă, că tare mă rodea să-i aplic metoda din Carrefour de îndepărtare a căruțurilor lăsate la perpulis în mijlocul culoarului: înainte, calcul traiectorie, zbang!
Și deci după cum vă ziceam, bine c-am scăpat de tren.
P.S. Căutând o poză ilustrativă pentru articolul ăsta, am dat doar de poze cu purici pe scaunele din tren, cu zăpadă intrată în vagoane, cu compartimente murdare de coji de semințe și altele asemenea. N-am avut parte chiar de experiențe atât de neplăcute în luna mea feroviară, dar totuși există.
articole similare
· un inginer pe post de ministru
In: viata in romania · Etichetat cu: cfr, viata in romania
nickro (164)
dodobird (44)
Neliniştitu' (41)
Bufniţoiu' (35)
Zmeu (26)
Jean (22)
zeneseu (22)
parintele_2771 (21)
Raducu (21)
WhiteWolf (18)
on 16 septembrie 2009 at 22:01
· Permalink
No bun. Să-ţi traduc ce zicea piranda?
“Haoleo pirando, ia vezi la ăsta cu dopuri in urechi ce frumuşel e mâncaiaş dopurile lui. Crezi că să hoftică bărba’miu dacă îi fac ochi dulci? Sau mă ţâpă în drum cu puradeii dupe mine? Lasă făh că-i arat că şi io am dopuri d’alea şî încă hargintii de nu şi-a lua ochişorii de la mine”…
on 17 septembrie 2009 at 22:45
· Permalink
Bre ZNS, m-ai speriat cât de veridic ai făcut dialogul! deci să mă consider norocos că nu m-a dat și pe mine cu Harmani, ăh ?
on 16 septembrie 2009 at 22:27
· Permalink
Tare eseul…dar mai tare zeneseul
on 17 septembrie 2009 at 03:52
· Permalink
nu stim de ce ai ramas fara permis in primul rand. ti l’au luat in Iran?
on 17 septembrie 2009 at 22:46
· Permalink
Andix, nu, cică am trecut pe roșu. În Iran era mai simplu, nu aveau roșu. Adică aveau dar îl ignorau, la fel ca și ideile de prioritate, trecere de pietoni și frânare la mai mult de 1 metru de mașina din față
on 17 septembrie 2009 at 03:53
· Permalink
retrag.
mi’a scapat articolul ala.
/me iz dumb. sometimes.
on 17 septembrie 2009 at 08:43
· Permalink
Vaxxy credeam ca esti mai tehnic, man, dar ai serioase aptitudini literare!:) Bravos natiune! Seamana a Caragiale schita (s-o numim “In tren”).
on 17 septembrie 2009 at 22:46
· Permalink
Nickro, mulțumesc, tehnicul predomină într-adevăr, dar aptitudini am de te miri care fel în funcție de ce beau, fumez, inhalez, etc
on 17 septembrie 2009 at 12:02
· Permalink
Dincolo de naratiunea placuta si epicul de necontestat, tot mi se pare putin trist ca trebuie sa platesti pentru a beneficia de intamplarile expuse. Nu o zic cu rautate si nici nu incerc sa fiu malitios insa daca prinstr-un simplu exercitiu de imaginatie extinzi perioada de respirat in tren dincolo de cele 50 de minute, zau, nu stiu cati raman cu mintea intreaga pana sa li se intoarca permisul in buzunar.
on 17 septembrie 2009 at 22:48
· Permalink
WhiteWolf, plătesc alții pentru îndeplinirea de fetișuri mai bizare și absconse! asta e o fărâmă de realitate, îți dai seama ce-ar însemna includerea unei călătorii cu trenul (de preferință, personalul Ploiești-Măneciu, denumit popular printre localnici “Personalul Groazei” după ce un tip a murit și cadavrul i-a rămas o zi întreagă în tren, plimbându-se) în programele turistice ale lu’ Udrea ? aici senzații tari, hehe
on 21 septembrie 2009 at 19:07
· Permalink
Io zic sa spui merci ca nu ti-a haratat pe unde si-a mai dat cu harmani… =))
on 25 septembrie 2009 at 15:26
· Permalink
Si uite asa ne mai dam (a nu stiu cata oara?) seama ca suntem norocosi cand ne putem retrage in masina, departe de nebunia cotidiana. Nu ca nu ar fi nebunie in trafic, dar macar exista un geam despartitor. Eevadare de-asta brusca si chiar dura in realitate mai am si eu din cand in cand cand ma incumet sa merg cu metroul sau pe jos chiar prin centrul Bucurestiului. Tu macar nu stii cum e sa se fluiere dupa tine (nimic flatant in asta, totusi) sau sa ti se arunce cand o “invitatie” pe care n-ai vrea sa o auzi vreodata de la vreun jegos (uneori, chiar la propriu) doar pentru ca esti fata careia, intamplator, ii place sa se mai plimbe si singura. Avand in vedere ca intr-adevar nu se intampla cand sunt insotita, am ajuns la concluzia ca plimbatul de una singura in Romania pe unde vreau si la ce ora vreau este un lux, o adevarata fita.
Inapoi insa la SNCFR – e bun uneori in doze mici (a se citi: nu prea des) pentru a mai lua contact cu mostre din comedia umana. Si inca o data: pentru a aprecia mai mult ce avem.
on 25 septembrie 2009 at 15:33
· Permalink
Deși sună a-nchidere în turnul de cleștar, cred că n-aș duce deloc lipsă de constatarea aspectului ăsta din viață. Poate doar prin prisma șocului pe care l-aș avea după ce m-aș dezobișnui de el