For the moment, I’m prototyping with shell scripting, so you need to get and install bw_tool. Connect the RPi UI board on top of the Raspberry Pi using the GPIO header and the Big Relay board to the SPI0 header of the RPi UI board (using a 6 wire flat cable). It has to look like this:

Next, the logical flow step by step:

- clear the display
- read the button state
- adjust numeric values accordingly to the button state
- set the relay state
- display button state on LCD
- go to “read the button state” and repeat

The script is written in bash.

Clearing the display is done with the following command (needs to be run only once, at beginning of script):

/usr/bin/bw_tool -a 94 -r 16 -v 0

Next, we read the button state.

B1=$(echo "ibase=16;`/usr/bin/bw_tool -a 94 -R 0x20:s`"|bc)

That means to read the 0×20 port (for button 1), translate the hex value by feeding the result into bc and assign the result to variable B1. A pressed button means B1 will have the value 257 (0101 in hex), an unpressed button will have the value 0. Let’s adjust accordingly:

if [ $B1 = 257 ]; then 
		B1=0;
		bw_tool -a 9c -w 20:1				
	else
		B1=1;
		bw_tool -a 9c -w 20:0		
	fi

Now we know that B1 is 0 for unpressed button and 1 for pressed button, so in the same if we can control the corresponding relay. “9c” is the SPI address of the Big Relay board and port 0×20 is the port corresponding to the first relay. We write “1″ for closing the relay and “0″ for opening it.

After the buttons’ state has been read and the relays turned on/off, we can display their status on the LCD:

/usr/bin/bw_tool -a 94 -r 17 -v 0
/usr/bin/bw_tool -a 94 -t "B1:$B1 B2:$B2 B3:$B3  "
/usr/bin/bw_tool -a 94 -r 17 -v 32
/usr/bin/bw_tool -a 94 -t "B4:$B4 B5:$B5 B6:$B6  "

and finally:

sleep 1

For all your Raspberry Pi and Arduino needs, head over to RoboFun.

Citeste restul: VAXXi.NET - bitwizard and raspberry pi fun

Citeste restul: VAXXi.NET - enigma zilei

Citeste restul: VAXXi.NET - scara către rai

Cazarea pe timpul deplasării în Turcia n-a mai fost la hotel cum eram obișnuit, ci într-un apartament situat într-un proiect d-ăsta imobiliar cu nume pompos, așa cum și la noi erau numite de parcă se construia o a doua casă a poporului. Nu-i dau numele real, dar îi voi spune într-o traducere autohtonă La Diamantu’ Park. Este construit într-un fel de comună la periferia Istanbulului, pe niște dealuri abrupte și înconjurat de sute de cartiere de blocuri și vile noi. După numărul luminilor aprinse seara la ferestre, cred că destule au avut aceeași soartă cu bombasticele imobiliare românești.

Cam așa se vede orașul de pe dealul meu. Datorită diferenței mari de nivel, toate blocurile sunt construite cu fundație corespunzătoare “în triunghi” – nu știu cum să-i zic în termeni de specialitate. Eu stau în apartamentul de la subsol, un fel de mansardă pe negativ dacă vreți. Ceea ce e interesant.

Ziceam mai sus despre complexul care are de toate în interior, ca să nu fii nevoit să ieși din el – da, aici nu te repezi pân’ la colț la magazin … pentru că e departe sau pentru că sunt încă cincisute de mașini care vor să facă același lucru. Ca atare, cum omul e o ființă comodă, să-i dăm toate chipsurile de cartofi și distracția ieftină la nas ca să se-amăgească suficient cât să aibă energie pentru-a se scula în următoarea zi de muncă. Așaaaa.

Concret, în complexu’ meu imobiliar La Diamantu’ Park trebuiau să existe toate cele necesare. Din motive de bulă imobiliară, număr scăzut de concetățeni doritori să se mute, prețuri sau aliniere nefirească a planetelor – cele necesare cam lipsesc. Există un fel de restaurant cu terasă, frumos fără îndoială în pliante și randările artiștilor mânuitori de Photoshop … e gol, închis, totul strâns și ceva urme de var. Terasa se află pe marginea piscinei “cartierului”, piscină care-i oricum subdimensionată pentru numărul mare de blocuri din jur; probabil se bazau pe socializare la înghesuială ccu vecinii, habar n-am. Oricum, e și aia părăsită – lucru de înțeles, ținând cont că plouă de 2 săptămâni încoace. Probabil tot din același motiv este și plină cu apă la ora actuală.

Așaaaa. Blocurile sunt foarte similare cu ce se construia (că acum nu se mai construiește nici un coteț de cățel) pe la noi în perioada exploziei imobiliare – totul pe gips carton, luăm ochii cu ce se vede și mai încolo vedem noi. Am ajuns pe la 1 noaptea și am fost împreună cu un tip de la pază să-mi arate unde-i apartamentul, omul amabil îndrumându-mă spre parcarea subterană a complexului. O fi și ăsta un gest de politețe, pe care i-am dorit să-l primească însutit atunci când lumina din parcarea subterană (activată prin senzor de mișcare) s-a stins de tot și n-a mai binevoit să se-aprindă defel oricât am țopăit prin fața senzorilor, în ciuda dimensiunilor respectabile ale subsemnatului. Îi doresc ăluia de-a proiectat-o să se trambaleze și el pe-ntuneric cu 2 papornițe în mână printre colaci de furtun, cutii de carton și alte căcaturi pe care bătăturile proprii le-au descoperit sonor prin bezna parcării. Tot răul spre bine însă: barem n-am văzut stalactitele ce atârnau din tavanul parcării subterane peste mașină – într-un acces de logică furibundă, parcarea subterană este construită fix sub piscina extrem de bine izolată, motiv pentru care în parcare te simți ca la Scărișoara.

Reușind să ies din parcare cu lanterna din dotare, ajung la intrarea în onor blocul de locuințe. Onor blocul de locuințe (zonă de fiță, La Diamantu’ Park frate) nu a fost prevăzut la proiectare cu ceva anexe pentru gestionat gunoiu’ menajer, așa că intrarea în bloc este străjuită de un vajnic tomberon verde, un tomberon la dooj’ de apartamente. Din fericire, gunoiul se pare că e ridicat zilnic (fie asta, fie nu sunt suficienți locatari cât să-l umple). După ce trec de ușa de la intrare, mă-ntâmpină frigul iadului, varianta pe negativ. Nici acum nu înțeleg cum de-i atât de frig înăuntru în comparație cu exteriorul, parcă sunt la frigider.

Așaaaa. Deschid impozanta ușă de la intrarea în apartament cu cheia de cetate (arată ca alea de la muzeul din Sighișoara) în acompaniament sonor de temniță medievală. Cam așa arată și ușa, sunt impresionat. Sunt impresionat doar până a doua zi, când aflu și unul din motivele frigului din apartament: spațiul suficient de mare dintre podea și ușă, suficient cât să-mi strecoare cineva o copie a Enciclopediei Literaturii Române pe sub ușă. O altă enigmă: ușa nu are clanță în exterior, se deschide doar din mișcarea cheii în broască (adică ai descuiat de 2 ori, clac-clac, și după aia împingi în cheie încă o jumătate de tura ca să deschizi ușa propriu-zis). În mod ciudat, pe interior există clanță.

Avem 2 camere mari, adicătelea dormitorul și sufrageria la comun cu bucătăria, plus baia – nimic prea deosebit de majoritatea proiectelor imobiliare atât de cunoscute. Culorile sunt cam spălăcite, neinspirată alegere în ce privește coloristica: parchetul de pe jos arată frumos și maro deschis rău, “lemnăria” geamului termopan este din lemn stratificat și nu PVC, mobilă în culoare parchetului. După primele 0,5 secunde de admirație văd și lufturile parchetului cam cât o cariocă, lăsate probabil pentru a-ți completa spațiile goale cu plastilina preferată întru înveselirea apartamentului. După următoarele 2,5 secunde de consternație văd că și lemnul stratificat Rehau este atât de bun, încât locatarul anterior a simțit nevoia să acopere toată tocăria cu un strat dublu de bandă adezivă, ca să nu sufle vântul prin casă. Un om cu simț practic, se vede după urmele de postere pe pereți, postere care-au fost lipite cu aceeași bandă adezivă – doar nu vrem s-o irosim, am plătit-o.

După cum ziceam, apartamentul este un fel de mansardă pe negativ, ceea ce îi oferă o facilitate pe care n-am mai întâlnit-o până acum: ușa de la sufragerie se deschide direct spre pajiștea din fața blocului. Cu alte cuvinte, ieși direct din sufragerie pe iarba din fața blocului – lucru extrem de practic dacă ești amator de grătare, cred. Dacă ești amator de grătare la lumina camerelor de supraveghere, care sunt în număr de 3 proțăpite pe-un stâlp și încadrează colțul blocului. Trebuie să recunosc că treaba asta cu ieșitul de pe parchet direct pe iarbă e o senzație ciudată pentru unul care-a locuit toată viața într-un bloc comunist, așa cum sunt eu.

Restul apartamentului e în ton cu denumirea derizorie de la noi: turcisme. Nu există nici o priză care să nu fie smulsă din perete, că doar gips-cartonul e gips-carton. Toate electrocasnicele sunt marca Arcelik (marcă locală) – nu-s rele, dar sunt în turcă (mașina de spălat vase și cea de rufe). Frigiderul merge bine, aragazul e cam șui, hota zbârnâie ca un CFM56 … mă rog, cine împarte bucătăria cu sufrageria nu tre’ să gătească oricum prea mult. Sertarele de la mobila din bucătărie sunt cubiste de-a dreptul, nu sunt 2 sertare coliniare sau coplanare. Toaleta curge cu zgomot, canalizarea miroase a stătut și chiuveta are o formă interesantă ochiului, dar total contrară principiului de scurgere normală a apei, motiv pentru care trebuie ștearsă cu șervețelul după fiecare utilizare ca să nu rămână murdară.

Reușesc să-mi așez și hainele în dulapurile miraculoase, miraculoase pentru că-s dotate cu o sumedenie de uși care de care mai bizare și la fel de coplanare ca sertarele, motiv pentru care două uși nu culisează. Noroc că există a treia. Datorită nevoii de utilizare a spațiului pe verticală, aceleași dulapuri sunt prevăzute cu un sistem ingenios de coborâre a țoalelor la îndemână, sistem care merge bine când nu-ți cade în cap. Gata, am așezat totul la locul lui, pot să ies pe iarbă și să admir parcarea exterioară. Din cauza reliefului abrupt, oricine parchează afară luminează cu farurile în sufrageria nefericitului cu apartament la parter, deci jaluzelele bune sunt obligatorii. Noroc că ale mele nu mai culisează și par blocate definitiv – lucru măreț când WCul, ușa de la baie și ușa de la balcon/terasă sunt coliniare, oferind oricui ocazia să te admire dimineața când joci joci Angry Birds pe tron.

Sper să nu mă invite vecinul de vizavi la cină și film.

Citeste restul: VAXXi.NET - turcia, ziua 3 – apartamentul

[ 1793.341115] sd 0:0:0:0: >[sda]  
[ 1793.341117] Add. Sense: Unrecovered read error - auto reallocate failed
[ 1793.341118] sd 0:0:0:0: >[sda] CDB: 
[ 1793.341119] Read(10): 28 00 30 52 2a 38 00 00 08 00
[ 1793.341124] end_request: I/O error, dev sda, sector 810691128
[ 1793.341127] Buffer I/O error on device sda6, logical block 8056135

Citeste restul: VAXXi.NET - dell latitude e6530 – update

Cam după Kavakli, a început treptat aglomerația. Când am ajuns la bifurcația O3-O2 (aproximativ la intrarea în Istanbul), traficul în jur semăna deja cu un fel de Carmageddon – imagine aproximativ metaforică, dacă unui TIR nu i-ar fi explodat un cauciuc la 200 de metri în fața mea ca să completeze vizual/auditiv peisajul. Stilul de conducere turcesc este un amestec de viteză din Kuwait cu haos de Tunisia și ura pentru pietoni din Iran. Nu-i senzație mai aprigă decât condusul cu TIRul în spate la 5 metri, care iese în depășire când prinde un pic de pantă ocazie cu care am aflat că Jimnyul poate și 130 km/h.

Ca să creionez mai bine cum e traficul în Stambul:

- limita de viteză e opțională, șoferul știe mai bine “cât merge” (motiv pentru care-am văzut 3 mașini și 2 camioane în șanț, desigur). În zonă cu limitare de 50, mi-am luat flashuri la 90. Radar n-am văzut de când sunt aici.
- roșul e iarăși opțional, se merge pe principiul “dacă e liber, merge”.
- n-am înțeles încă ce au cu indicatorul de “cedează trecerea”, zilnic mă trezesc cu șoferi care opresc pe drumul cu prioritate ca să mă lase pe mine să trec, eu venind de pe “cedează”. Să zicem că n-ar fi o problemă dacă ar aplica toți regula asta, dar n-o fac … și iaca așa ne trezim 2 proști oprind să ne studiem pornirile războinice în giratoriu.
- flashuri nu se dau pentru invitație, cum e la noi “hai bagă-te”, ci par a fi un fel de “păzea prostule”. Încă nu mi-e clar, claxonul rămâne baza.
- linia continuă cred că-i trasată cu cerneală simpatică, deoarece se depășește oricum, oricând, oriunde, în orice curbă fără vizibilitate. Vezi mai sus cu mașinile alea în șanț.
- pietonul este o enigmă, un extraterestru care n-are ce căuta în Sfânta Fâșie de Asfalt, motiv pentru care n-are nici un drept și e liber la accelerat spre ei. Chiar și dacă-s pe trecere, știu ei să se ferească suficient (și chiar toți o fac). Nu de alta, dar la ce balamuc de trafic au, numa’ prioritate la trecerea de pietoni le lipsește.

Despre rețeaua de drumuri, numai de bine. Aș aduce toți foștii, actualul și viitorii miniștri de la transporturi să vadă cum se face. Au câteva sute de kilometri de autostradă cu 3 benzi și vreo câteva mii de drumuri naționale cu 2 benzi, îmbârligate și întrețesute ca urzeala unui covor turcesc și construite prin cele mai abrupte și variate forme de relief pe care le-am văzut în viața mea. Asfaltul nu e printre cele mai bune, dar compensează la cantitate. Autostrăzile sunt scumpe – de la 1 februarie 2013 taxarea se face doar prin sistem cu citire de la distanță … și au 2 asfel de sisteme: OGS este asociat cu un cont bancar și taxarea se face direct din cont, HGS este asociat cu un cont preplătit și trebuie încărcat cu bani la birourile PTT (poștă, telefon, telegraf ca să zic așa). Evident, nu scrie nicăieri de chestia asta în engleză, așa că prima oară veți trece blană prin porțile de taxare cu o sirenă care va urla în spate însoțită de lumini galbene – e OK, dacă vă cumpărați stickerul de taxare în 7 zile, nu plătiți amenda de 150 lire turcești. La vreo 100 de km de autostradă parcurși s-au dus vreo 15 EUR, așa ca idee.

Orașul este imens și-ar trebui să se numească pe drept “orașul dealurilor” – majoritatea străzilor secundare arată cam ca serpentinele de pe Râșnov/Posada, doar că-s mai abrupte și mai strânse din cauza restricțiilor de spațiu. Unele rampe sunt atât de abrupte încât eu le urc doar cu-a 1-a, iar la vale sunt pline de speedbumpuri (“polițiști culcați”) ca să limiteze elanul vreunui zburător prin intersecția de la poalele pantei. N-ar fi o problemă la vale, dar nu înțeleg logica pe care-au avut-o de le-au pus și la deal. Oricum, e clar că au realizat importanța infrastructurii pentru industrie – peste tot sunt camioane de marfă, autocare de turiști, metrobus-uri (ceva cam ca microbuzele noastre, pentru că autobuzele mari nu au loc peste tot) … și vă dați seama ce distractiv e să te trezești mergând la deal în spatele unui camion. Care are în față o basculantă. Care tocmai a ajuns la un speedbump.

Că este aglomerat, e puțin spus. Istanbulul e imens și are pe lângă el o mulțime de zone satelit în care guvernul investește pentru a le dezvolta – drumuri late și lungi, tone de cartiere de blocuri și case, zone fără taxe (unde tot guvernul construiește clădiri de birouri dotate cu tot ce trebuie și pe care le oferă la prețuri reduse pentru dezvoltarea de afaceri). În prima zi liberă aici am vrut să mă duc cu mașina în jurul zonei turistice, ca să vizitez una alta … cea mai mare greșeală: 3 ore la dus și 4 la întors, că era ceva meci de fotbal. Apropo de zona respectivă – fiind atât de aglomerată, parcarea e la mare preț, ca atare la parcările cu plată se lasă cheia mașinii la portar ca să poată muta mașinile aranjate ca la Tetris după cum e nevoie. Și dacă erați curioși – litrul de benzină de 95 este 8.90-8.95 lei noi.

Continuăm în articolul următor cu apartamentul, de ce vor turcii să fie precum chinezii (și le iese) … și ce-oi mai considera demn de menționat.

Citeste restul: VAXXi.NET - turcia, ziua 2 – intrarea

Pagina lu’ Dell din State pentru Dell Latitude E6530 este aici. La noi se vinde cu prețuri între 4000 și ~6000 lei în funcție de configurație – eu îl am p-ăla cu i5 și 4 GB RAM, deci cam pe la mijloc.

O să scriu minirecenzia mea comparându-l cu cele 2 Bookuri pomenite mai sus. Pun concluzia la început, pentru că-i similară cu opinia lui Linus Torvalds după ce și-a cumpărat ChromeBook: Why do PC manufacturers even bother any more? No wonder the PC business isn’t doing well, when they stick to just churning out more crappy stuff and think that “full HD” (aka 1080p) is somehow the epitome of greatness.

Așaaa. Fără o ordine anume, iată ce îmi place și nu îmi place la el. Din păcate, sunt cam multe la “nu îmi place”

1. Deschiderea capacului se face cu zăvor și nu cu magnet. Și PowerBookul avea zăvor, dar era unul finuț. Dell are un adevărat foraibăr bazat pe 2 gheruțe metalice care ies din marginea de sus a capacului când este deschis.
2. O chestie extrem de enervantă și stupidă: balamaua capacului este prea rigidă – când ridici capacul, jumătatea inferioară a laptopului (partea cu tastatura) se ridică de pe birou ! În schimb, e suficient de moale încât permite ecranului să vibreze vizibil când tastezi mai repede/apăsat.
3. Are touchpad … un touchpad infect. Deși am instalate ultimele drivere, din când în când i se pare că fac o mișcare de scroll chiar când ridic degetul de pe touchpad, ceea ce duce la acțiuni nedorite. Trăiască mouse-ul clasic pe cablu USB.
4. Are nipple, care a necesitate și 3 butoane în marginea metalică a tastaturii. Cine naiba mai folosește așa ceva în ziua de azi ? în plus, merge ca naiba de prost.
5. I-au pus keypad. Ok, să zicem că e util unora și e vina cui îl cumpără. Dar din cauza acestui numpad inutil, toată tastatura împreună cu touchpadul au fost mutate spre stânga și implicit poziționate asimetric față de ecran. Dacă faci poziționarea mâinilor având ca reper colțurile laptopului … ghinion.
6. Are un ventilator care nu se oprește NICIODATĂ, doar schimbă vitezele. Și suflă vitejește, niciodată nu se-oprește, chiar fără nici o aplicație pornită.
7. Microfonul integrat preia zgomotul ventilatorului – un coșmar pentru ăla cu care vorbești pe Skype să audă vvvjjjjVVVVJJJJJvvvvvvjjjjjjj permanent. Da, i-am făcut și update de BIOS… nimic. Toate Bookurile erau extrem de silențioase.
8. Din motive de Windows 8, drivere sau hardware: mouseul Bluetooth se oprește la 15 minute după conectare (și nu se mai reconectează de fel, trebuie reîmperecheat) iar la fiecare restart interfața WiFi este dezactivată în Device Manager și trebuie activată ad-labam. Trăiască șoarecul standard pe USB.
9. Avem rezoluție full HD 1920×1080 pixeli … pe ecran de 15 inch. No shit, Sherlock.
10. Backspace-ul scârțăie. La propriu, scârțăie – face un zgomot enervant de plastic frecat pe plastic.
11. Iluminarea ecranului e implementată cu picioarele. În loc să facă o tranziție lină între stări (cum făcea MacBookul), ăsta pâlpâie de parcă-i stroboscop de discotecă, extrem de enervant. În schimb, iluminarea tastaturii au rezolvat-o simplu: nu se ajustează automat, o ajustezi tu pe 3 niveluri. Braindead.

De bine:

1. DVD-ROMul se poate scoate și înlocui cu o baterie extinsă. Ar fi și cazul, bateria standard nu pare să ducă mai mult de 3-4 ore.
2. Designul e frumușel (argintiu/metal/industrial).
3. Construcție solidă, 2 șuruburi Philips lucioase la baza ramei ecranului, șasiu metalic. La fel ca o tastatură IBM Model M, cred că poate servi cu succes ca armă albă.
4. Porturi USB și cele 2 din spate sunt montate la unghi de ~45 de grade pentru acces mai ușor și suficient de distanțiate pentru a le folosi pe toate simultan (s-aude, Apple ?)

Cu Windows 8 nu mă mai deranjez – e o prostie sinistră și urâtă. 7 e mult mai rezonabil.

Citeste restul: VAXXi.NET - review de dell latitude e6530

Citeste restul: VAXXi.NET - melodie de-nceput săptămâna

Revenim.

Citeste restul: VAXXi.NET - turcia, ziua #1

Citeste restul: VAXXi.NET - distracție cu Waze