Au trecut aproape 4 săptămâni de la accidentul avut, şi încet-încet mă reobişnuiesc cu existenţa mâinii drepte. Senzaţia este cea a unui nou născut care abia învaţă să-şi utilizeze membrele, doar că eu nu beneficiez de avantajul creşterii treptate, ci m-am trezit cu întregul braţ gata de pus în producţie.

Durerile din timpul accidentului, sau cu cele de la operaţie se poate spune c-au fost floare la ureche, în comparaţie cu durerile date acum de muşchii care au stat înţepeniţi în aceeaşi poziţie pentru câteva săptămâni bune. Orice mişcare firească a braţului faţă de poziţia “90 de grade la piept” trezeşte nişte nervi pe care habar n-aveam că-i am, cu durerile şi răcnetele de rigoare 😀

Taman bine ce-am văzut în vacanţa asta forţată documentarul Sicko al lui Michael Moore, în care se povestea printre multe altele despre sistemul de sănătate francez, cotat ca nr. 1 internaţional. Ei bine, se punea mare emfază pe faptul că singura grijă a unui pacient francez este însănătoşirea şi recuperarea cât mai rapidă, toate chestiunile administrative fiind rezolvate transparent de către stat. Ei bine, la noi … nu e aşa.

Iată un mic sumar al drumurilor făcute de la accident:

• 3 drumuri de schimbare a bandajului, control şi rezolvat acte la spital
• 2 drumuri la poliţie pentru declaraţii şi acte
• 1 drum la firmă, pentru adeverinţa de salariu necesară concediului medical
• 1 drum la medicul de familie pentru vizarea primului set de concedii medicale (am primit în total 4 segmente de concediu medical, din motive de coduri, doctori, şi alte românisme administrative)
• 1 drum la firmă pentru a duce prima parte de concediu medical
• 1 drum la spitalul din localitatea de domiciliu, pentru un segment de concediu medical
• 1 drum iar la medicul de familie pentru altă vizare
• 1 drum la firmă pentru a duce următorul segment de concediu medical
• urmează 1 drum la IML pentru certificatul cu numărul de zile de îngrijire, şi încă 1 drum la poliţie pentru a duce certificatul
• urmează 1 drum la asigurator, pentru a duce RCA-ul vinovatului
• probabil 1 drum la service, pentru a obţine devizul de reparaţii
• şi probabil iar la asigurator, pentru a obţine … ce mi-or da.
• după care mai multe drumuri (habar n-am câte) la proces, declaraţii, şamd şamd.

Ei bine, dacă eu timp de aproape 1 lună de la accident nu aveam voie să mă mişc prea mult (abia puteam merge în maşină din cauza durerilor), iar de condus se pare că nici nu se pune problema pentru încă vreo lună cel puţin, întrebarea mea este: cum presupun birocraţii retarzi care au gândit sistemul ăsta de plimbat hârtii de la un birou la altul că s-ar putea descurca o persoană care nu are rude pentru a o îngriji şi conduce de colo-colo?

Placă 15 cm titaniu şi 12 şuruburi de fixare

Dar, după cum ziceam, atâta timp cât nu ajung câteva persoane aflate în poziţii de decizie să trăiască toată experienţa asta tip Moartea Domnului Lăzărescu pe pielea lor, probabil nimic nu se va schimba.

Ah, şi pe post de conţinut multimedia, să vă prezint recentul meu tuning cu titan.