Războiul de care e vorba în titlu a fost însă de natură inter-umană, şi nu cu zburătoarele…

Fiind un apartament “utilitar”, locuinţa nu prea era deloc mobilată. Mai exact, nici covoare pe jos nu existau în primă (nici secundă, şi nici terţă) fază, de altele ce să mai vorbim. Pe post de instalaţie audio aveam un magnetofon Tesla C130 ce servea ca amplificator (cu care nu găsesc nici o imagine pe Internet, ca să vedeţi despre ce era vorba) pentru 2 boxe mici şi lemnoase marca Electronica de 15W bucata, dar pesemne waţi cinstiţi şi nu de-ăştia “PMPO” ca acum. Dovadă că în apartamentul ăla, combinaţia de mai sus suna absolut impecabil (sau eram eu mai tolerant şi nu aveam pretenţii de Harmane Kardon p-atunci). În dreapta, vedeţi cum arată un magnetofon, pentru cei născuţi mai de curând.

Şi decurseră audiţiile mele fără nici o problemă (nu, nu ascultam manele, şi toate apartamentele vecine cu al meu erau neocupate), până când într-o zi cum stăteam eu pe balcon şi fumam liniştit, văd pe cineva la balconul unui bloc din vecini dând furibund spre mine din mâini. Ca să fie clar, prin “blocul vecin” se înţelege un bloc poziţionat la o distanţă de vreo 300 de metri. M-am uitat eu cam nedumerit, neînţelegând motivul agitaţiei şi dacă eu eram ţinta ei, şi-am zis “live and let live”.

Mare greşeală.

Peste 2 ore ţâr ţâr la uşă. O tanti foarte agitată începe direct cu bună ziua, vă înţeleg că sunteţi doctor şi sunteţi probabil foarte stresat (hainele mele de casă erau unele care semănau într-adevăr cu o costumaţie de doctor), şi fiica mea e studentă eminentă şi ştiu cât de greu îi este (încerca să-mi facă lipeala ?!?), dar ştiţi că muzica dvs ne deranjează pe noi locatarii şi vă rugăm să daţi mai încet! Deja băgasem faţa de “what the fuck”; adică n-aveam treabă cu nimeni din bloc pe tema asta, volumul la care ascultam eu era oricum mult sub nivelul oricărei petreceri cinstite de apartament, şi pe tanti asta o deranja muzica de se auzea pe uşa deschisă a balconului, ÎN BLOCUL AFLAT LA 300 METRI DISTANȚĂ ?!? Cam nedumerit pe moment, am zis “bine, o să dau mai încet” şi la revedere.

Se pare însă că nivelul sonor pe care-l consideram eu normal tot nu era pe placul cucoanei; peste vreo 4 zile, am găsit în uşă un bileţel pe care şi-acum regret că nu l-am păstrat. Era scris cu creionul pe o juma’ de foaie A4, conţinea texte de genul bănuim că aveţi boxe în casă (nu, am taraf de lăutari propriu şi personal care-mi cântă Buddha Bar la ureche când adorm), şi era semnat glorios: locatarii, pensionarii şi studenţii blocului vecin!

Pfoa, zic … am enervat baba. N-am mai avut timp de gândire prea multă, pentru că la 2 zile (se pare că timpul meu de reacţie nu era pe măsura aşteptărilor) am avut surpriza. Venind eu acasă de la facultate după o zi cu vreo 4 laboratoare, nemâncat şi nervos că iar nu găsisem loc de parcare (în zona respectivă, dacă ajungeai mai devreme de ora 19:00, dădeai liniştit 5 ture de blocuri până găseai un loc). Şi urc cu liftul ăla pitoresc mai devreme pomenit, ajung la uşa castelului, dau să bag cheia în broască … şi nu intră. Hă? zic. Nici nu avea cum să intre, deoarece gaura broaştei era umplută cu nişte aşchii de scobitori cioplite la marea artă, de-ar fi făcut gelos pe cel mai migălos chinez aşchietor de scobitori. Am încercat eu să dau foc cu bricheta la scobitori, am scos nişte şurubelniţe mai mici din maşină să le-ncerc extrage … nimic n-a mers.

Mi-aduc după nişte ţigări aminte că blocul ăsta vechi avea o chestie numită scară de serviciu, şi exista o uşă de-aia de debara comunistă care dădea în bucătăria propriei locuinţe. Comparând perspectiva dărâmării unei uşi de PFL cu perspectiva dărâmării unei uşi de lemn trainic şi uscat de 70 de ani, evident c-am lămurit repede problema că trebuie să ajung înapoi în casă prin uşa de serviciu. Am sunat un prieten să vină repede cu nişte scule mai adecvate acţiunii ce urma a fi întreprinsă, urmând ca eu să fac rost de cheia de acces la respectiva scară de serviciu de la tanti administrator de bloc. Ajunge amicul cu nişte răngi numa’ bune de recuperat bani de la datornici încăpăţânaţi, fac rost de cheie, şi pornim în expediţie.

Accesul pe scara aia se făcea printr-o uşă de la subsol, care trecea pe lângă centrala termică a blocului. De menţionat că blocul avea centrală proprie (pe păcură, cred), pe care vajnicii locatari friguroşi (am menţionat că mulţi din ei erau la vârsta a 4-a, da?) o porneau încă de la începutul lui septembrie. Mă rog, mie îmi convenea chestia asta din perspectiva căldurii fenomenale avută în casă de la începerea toamnei, motiv suficient pentru mine şi alte făpturi feminine de a nu păstra prea multe haine purtate. No, divaghez. Şi începem ascensiunea pe scara îngustă şi tenebroasă, ca desprinsă din catacombele Parisului, având grijă să nu dărâmăm diverse ghivece, lăzi şi ambalaje dispuse haotic de locatarii care transformaseră scara în debara proprie.

Şi ajungem la uşa de PFL, care dădea în bucătăria proprie, în timp ce eu mă bucuram în gând că n-am dat curs ideii de a o zidi. Amicul se pregăteşte de atacat uşa cu ranga, dar îl opresc: las-o naibii de uşă, nu vezi ce paradită e şi-aşa? asta cade din 3 picioare, lasă-mă barem să mă răcoresc şi eu niţel pe ea! Zis şi făcut, amicul se retrage câţiva paşi pentru a-mi face loc de manevră pe scara cea îngustă, şi cu nervii adunaţi pe parcursul unei zile întregi încep să trag cu abnegaţie picioare în uşă. Teoretic, m-aşteptam să mă trezesc din clipă-n clipă cu piciorul înfipt prin uşă ca-n desene animate, sau măcar să sară prostia de uşă din balamale şi broască. Practic, după vreo 15 bucăţi altoite uşii, nemernica se încăpăţâna să stea în picioare!

Pus în încurcătură, am luat o pauză de ţigară şi reevaluare a problemei… timp în care amicul ce participase doar cu susţineri de pe margine până atunci studiază mai atent uşa şi emite nişte cuvinte de mare valoare, în contextul respectiv: mă vărule … uşa asta se deschide invers! Deci, mdea: eu trăgeam picioare în uşă taman în sensul opus. După 3 răngi bine plasate, uşa s-a deschis şi am pătruns în vastele apartamente, îndeletnicindu-mă în acea seară cu demontarea broaştei de la uşa principală, pentru a extrage bucăţile de scobitoare din ea. Nu, nu mi-au rămas piese după ce-am montat-o la loc.

Baba probabil a fost nedumerită de rapiditatea reobţinerii accesului în locuinţă, motiv pentru care peste alte 3 zile mi-am găsit cealaltă broască (uşa avea 2 broaşte, dar numai aia în care băgase scobitorile era funcţională) plină până la refuz cu alte sârmuliţe şi gunoaie. Ghinion, că nu m-a afectat cu nimic. Èšinând cont că urma să mă mut în curând, nu mi-am mai bătut capul, şi-am renunţat la audiţiile mele deranjante… cu excepţia ascultării în fiecare seară la ora 18:00 fix, la 3 sferturi din volumul instalaţiei, a marşului funebru al lui Chopin. Măcar atâta satisfacţie să am şi eu, nu?

Marşul Funebru – Chopin – YouTube

Citeste restul: VAXXi.NET - război în brezoianu, partea 2

Se făcea că prin al doilea an de facultate, serviciul pe care-l aveam eu atunci tot presupunea să mă duc într-un apartament situat ultracentral în Bucureşti, pe strada Brezoianu. Undeva atât de aproape lângă Sala Palatului, care dacă n-ar fi avut acoperiş m-aş fi bucurat de o groază de concerte din balcon. Şi tot sătul eu de a naviga traficul urban din Militari până în centru după câte-o zi de frecuş la facultate, mi-am dat seama că de fapt în apartamentul ăla nu stătea nimeni, cheltuielile de întreţinere erau zero barat, şi dacă m-aş fi mutat acolo aş fi scăpat de minim 2-3 ore de târâială zilnică prin infecţia de trafic bucureştean.

Zis şi făcut. Am înaintat ideea şefilor, ei au fost de acord, aşa că în 2 zile luasem cheia şi mă mutam.

Evident, când eşti student în anul 2 de facultate, nu prea ai mare brânză de posesiuni materiale, şi cea mai mare era calculatorul. Aşa c-am burduşit bine maşina împreună cu Şefu’ (colegul meu de liceu, nu şefu’ de la firma unde lucram), şi în vreo 3 ore de cărat toate cele sus, se chema că eram proaspăt mutat şi desfăceam o bere pe balcon pentru a cinsti efortul depus. No, toate bune şi frumoase, mulţumit pentru ajutor Şefului care-a plecat şi el la casa lui, şi m-am apucat de evaluat habitaţiunea.

Locul cu pricina era construit într-un bloc din 1937, probabil suficient de trainic de-a rezistat el atâtor evenimente (cărămidă ţeapănă nene!), cu o scară interioară în spirală şi îngustă al naibii (pe care m-am apucat eu de făcut alergări vreo 2 săptămâni, probabil speriind locatarii cu duduielile matinale pe care le produceam). Şi un lift la fel de bătrân, lemnos şi scârţâitor, atât de îngust şi înghesuit încât tot ce-ţi doreai era să te nimereşti în el cu vreo bunăciune siliconată. Din păcate, un an întreg nu şi-a făcut apariţia nici o bunăciune în afară de populaţia de 80 ani şi peste a blocului, cărora le închideam repede în nas uşa profitând de lipsa lor de sprintenime. Mamaie, liftul ăsta nu e suficient de mare pentru amândoi! ca să parafrazez replica de începere a duelurilor în Vestul Sălbatic.

Unul din lucrurile frapante la apartamentul (care în acte era trecut ca garsonieră dublă) ăsta era înălţimea tavanului. Ca să schimb un nenorocit de bec, a trebuit să mă urc pe un scaun de birou (de-ăla mare), cocoţat pe un modul de mobilă de vreun metru înălţime, şi să mă ridic pe vârfuri cu toţi cei vreo 1,85 ai mei! deci adunând inginereşte, undeva pe la … 1+0,5+2=3 metri jumate înălţime. Apropo de lustră: acolo era un model simplu, o plafonieră cu 5 globuri de sticlă mate. N-am să înţeleg niciodată ce s-a întâmplat exact, când venind acasă am găsit juma’ de glob de-ăla pe podea, întreg şi desprins chirurgical de jumătatea lui care încă era fixată în plafonieră. De menţionat că podeaua era acoperită cu parchet, iar jumătatea de glob era perfect intactă. În fine.

Ce mai era ciudat la blocul ăla, erau apartamentele vecine. Pe palier mai erau 2 uşi în afară de a mea (deci 3 apartamente pe palier), uşi din lemn masiv cu clanţă tip “bilă” şi înalte de vreo 2 metri şi ceva, probabil montate şi rămase acolo de la construirea blocului. Uşa de lângă mine era bătută în cuie, şi avea broasca şi clanţa demontate. Uşa următoare era dublată de un grilaj din fier ordinar, cu 2 lacăte pe care nu le vedeam deschise decât de vreo 2 ori pe lună. Dedesubt altă uşă bătută în cuie, deasupra nu stătea nimeni (venea cineva să mai aerisească lunar) … deci, practic, paradis.

Pe la 2 noaptea terminasem eu cam toată evaluarea apartamentului, cu pro şi contra, fiind încântat mai ales de descoperirea unui set de apometre din epoca de piatră montate în bucătărie (Siemens, cu acul indicator din tablă şi manufacturate în 1936) şi a instalaţiei de alamă cu robinete “old school” (de-alea cu 4 spiţe) de la cada de baie. Mi-am trântit ciolanele pe o canapea odârlită aflată prin zonă, şi m-am băgat la somn adânc, mai ales că dimineaţă nu aveam nici o treabă cu trezitul devreme.

Greşit. La 7:30 (şapteşijumătate, da?) ţârţârţâr la uşă. Bombănind de trezirea inoportună şi convins că a greşit cineva apartamentul, că doar n-avea cine să mă caute în ziua imediat ulterioară mutării, m-am deplasat chiaun de somn spre uşa cetăţii, deschizând-o morocănos… ca să mă trezesc c-o băbuţă în faţă. O băbuţă mică şi scofâlcită ca toate băbuţele, dar posesoare a unei energii şi vivacităţi verbale total neadecvate acelei ore infecte, pe care o freca o mare grijă: să mă treacă în cartea de imobil, împreună cu seria şi numărul de buletin plus numele părinţilor!

Va urma

Citeste restul: VAXXi.NET - război în brezoianu, partea 1