• continuare la vis cazon

Generalul plecase acum 7 ani aşa cum n-ar fi crezut niciodată c-o s-o facă. La ora când totul doarme, luni la 2 dimineaţa într-o zi infectă de noiembrie, acea lună nenorocită de noiembrie în care se întâmplă toate lucrurile rele din lume, pornise motorul maşinii şi începu o goană nebună spre aeroport. O  viaţă liniştită, normală şi banală în toate privinţele ei, urma să îşi schimbe radical cursul din acel moment. Tot drumul condusese cu geamul deschis, fumând ţigară de la ţigară, ignorând camerele de viteză şi depăşind din scurt pe contrasens maşinile care-i stăteau în cale. Cu un surâs de dispreţ îşi luă jetonul verde de parcare din automat, şi opri motorul fără să mai închidă geamul. La urma urmei, nu va mai plăti nici amenzile, nici parcarea, şi nici maşina n-o va mai vedea probabil prea curând. Deşi ţinea mult la maşina aia.

Biletul fu mai uşor de cumpărat decât credea. Cel puţin n-a trebuit să stea la coadă. Se gândea puţin uimit cât de uşor fusese să-şi cumpere plecarea, în comparaţie cu acum câţiva ani. Nici măcar de priviri ciudate nu avu parte, deşi se aştepta la ele;  măcar o sprânceană ridicată a mirare ar fi meritat să primească, ca pentru un călător ce se prezintă la aeroport în miezul nopţii având cu el doar un rucsac încadrabil la bagaje de mână ce-şi trăda prin uzură vechimea. Un rucsac, paşaportul şi 7000 de dolari într-un plic, plasaţi confortabil în buzunarul de la piept. Acolo unde avea el drum, dolarul era rege suprem.

Cele 4 ore şi jumătate până la plecarea avionului le petrecuse afară, tolănit pe o bancă din aeroportul infect cu aere de aeroport capitalist, înlănţuind ţigară de la ţigară. Stătea gânditor cu picioarele sprijinite pe un tomberon de gunoi, privindu-şi vârfurile bocancilor ca aparentă ocupaţie cât timp arunca chiştoacele lângă el, astfel că nimeni nu îndrăznea să-l deranjeze. La urma urmei, e bine să pari nebun: nimeni nu-ţi cere explicaţii. Sunetele ascuţite ce preced anunţul avionului său se auziră odată cu primele raze de soare, pe care le văzu reflectate în parbrizul maşinii sale parcate. Simulă un uşor salut cu 2 degete la tâmplă spre ea, se ridică şi se întoarse. Uşile automate ale aeroportului îl primiră blazate, şi cu un gest scurt lăsă în spate paisprezece ani de rutină şi plictiseală. În 30 de ore avea să fi rupt orice legătură cu ce ştia dinainte.

Ateriză obosit, dar cu mintea alertă. Niciodată nu putea să doarmă în avion, scaunele erau făcute pentru cei mai mici decât el. Dacă până acum considerase aeroportul din care plecase a fi insignifiant şi meschin, acum se convinsese că se poate şi mai rău. Singurul mod în care aterizarea ar fi putut fi mai rea, ar fi fost să se dea câte o paraşută la fiecare 2 pasageri din avionul care-l adusese în mica ţară central-americană. Se descurcă cu chiu cu vai în spaniola sumară pe care-o ştia, şi ajutat de translatorul universal numit “dolar” reuşi să-şi găsească ceva de mâncare, un taxi, şi o magherniţă de apartament intitulată pompos “studio” cum văzuse numai în filmele secolului trecut, mobila era alcătuită dintr-un pat de spital şi un dulap şubred, podeaua scârţâia lugubru şi apa de la chiuvetă mai mult murdărea decât spăla. Singurul punct bun: de la geam se zărea oceanul, şi modul în care se vede oceanul într-o ţară unde nu există iarnă e suficient pentru a acoperi toate neajunsurile. Nu mai avea telefon mobil, telefon fix, fax, Internet, messenger, maşină şi nici măcar o periuţă de dinţi funcţională.

Era momentul să-şi caute ceva de lucru.