Azi noapte era un episod din La limita imposibilului, în care acţiunea se petrecea pe la anul 2076, într-o societate unde toată tehnologia fusese interzisă. Nu mai exista poluare, lumea venea la muncă în şareta cu cai, “am întârziat pentru că i-a sărit calului o potcoavă”, şamd. Şi se judeca o persoană care era acuzată de contrabandă cu tehnologie, încălcarea legilor prin utilizarea şi distribuirea de proiecte pentru diverse gadgeturi, chestii de-astea.
Persoana acuzată susţinea, evident, avantajele tehnologiei: vindecarea bolilor, îmbunătăţirea produselor, transporturi şi comunicare rapidă. Din toate vremurile încoace, toţi inventatorii (sau mă rog, majoritatea lor…) au visat ca ceea ce au creat să ajute omul, să-i îmbunătăţească viaţa, să reducă timpul alocat sarcinilor repetive aşa încât omul să aibă mai mult timp pentru a fi creativ, pentru a sta mai mult cu familia şi a avea o viaţă socială reală, pentru a se bucura de timp cu alte cuvinte.
Fast forward de când a-nceput revoluţia industrială, şi e clar că foarte multe s-au schimbat în bine. Mai puţin chestia asta cu “omul creativ”, pe care n-o văd deloc întâmplându-se. Ziua de lucru a rămas de 8 ore, săptămâna tot de 5 zile (da, ştiu că acum 100 de ani nu era aşa, vorbesc de ultimii 20-30 de ani), se munceşte tot pentru a plăti facturi/întreţinere/mâncare … deci de ce progresul (extraordinar) tehnologic din ultimele decenii nu se regăseşte mult mai vizibil în câştigul de timp liber?
Iluzia de a munci “la program” ? Imposibilitatea desprinderii de programul “de fabrică” unde se ponta? Controlul exercitat de “the man” ? Blocarea câştigurilor (materiale şi imateriale) rezultate din progresul tehnologic la nivelul corporaţiilor, fără a se transmite în jos spre consumator ? Temă de gândire…