uruguay, dia #15

Cum sună un decor de petrecere a serii însoţit de “Comfortably Numb” al lui Pink Floyd şi o sticlă de “After Hours – Licor Fino sabor Chocolate a la Menta” ? Sună a fi cel mai bun remediu pentru nişte zile total infecte, în care trebuie să jonglezi cu tactici parşive de politician la şedinţe şi legături WAN care pică din cauze complet inexplicabile, dar care trebuie să-şi găsească un răspuns…

Dacă n-ar fi nenumăratele tarabe care vând reviste moderne şi lucioase laolaltă cu cartele de telefon, aş zice c-am fost transportat într-o lume de-acum 50 de ani, dacă e să mă uit la maşinile de pe stradă şi căruţele care le acompaniază într-un trap extrem de blazat. Ce continuă să mă frapeze este imensa cantitate de verdeaţă pur şi simplu crescută printre betoane; dacă n-ar fi atâţia oameni pe stradă, ar putea trece foarte bine drept un oraş părăsit, peste care au crescut bălăriile.

Am mers recent cu o maşină nouă, prezentată cu mândrie de posesor de parcă şi-ar fi cumpărat Rolls Royce. O marcă destul de cunoscută şi la noi, un sedan de nivel mediu. În momentul ăla am zis că Loganul autohton e cel puţin Mercedes Benz, după ce mi-a fost dat să văd. Dacă pe dinafară nu părea nimic anormal, odată ajuns înăuntru m-am luat cu mâinile de cap: o tapiţerie mai urâtă decât cea a vechilor autobuze RATB, plin de plastic ieftin şi care duhnea pe măsura urâţeniei, nişte butoane mai prost fabricate decât cele ale jucăriilor chinezeşti, şi fante de aerisire pentru parbriz cu muchii ascuţite (aşa cum fuseseră probabil tăiate din placa de plastic) cu care puteai liniştit să comiţi o sinucidere prin tăierea unor vene (proprii, sau nu). Ah, şi am uitat să spun că o maşină nouă, vândută în anul 2008, nu avea servodirecţie şi nici airbaguri! Trist.

Plimbările prin oraş şi împrejurimi deja devin plictisitoare, într-o oră de mers acoperi un sfert de oraş. Ciudad Vieja deja e prea cunoscut şi plictisitor. Am ajuns pe malul apei (Rio Grande, un fel de golf) şi am bănăit ceva vreme pe “Rambla Francia”, o stradă paralelă cu ţărmul. Mă aşteptam la plaje frumoase şi alte imagini idilice, şi-n loc am dat peste intrarea în portul Montevideo şi nişte stânci. O apă în care nu m-aş fi băgat nici plătit. Într-o frumoasă zi de sâmbătă, jumate din populaţia oraşului juca fotbal (par a fi destul de pasionaţi, în 3 kilometri am văzut 2 terenuri de fotbal cu tribunele şi fanii de rigoare, deşi probabil se juca divizia de cartier) şi jumatea ailaltă stătea la pescuit. Habar n-aveam ce prindeau, în 2 ore am văzut un singur pescar care să comită peşticid, restul păreau să fi venit doar să înece râme.

N-am ajuns nici acum în Colonia, nici în Punta del Este. Mai încercăm.