S-a întâmplat ca azi noapte să fie o (altă) noapte albă, o noapte de muncă petrecută într-un bloc vechi din Bucureşti de pe Brezoianu, la “munca de jos”. Blocul şi apartamentul în sine merită descrise într-un alt post, la fel ca şi celălalt apartament din zonă pe care-l ştiu, şi-n care am locuit un an întreg, cu păţaniile de rigoare, dar nu ăsta e subiectul de-acum.
Ieri a fost zi de sărbătoare, şi anume Sf. Ştefan. Cum e un nume destul de popular, s-au petrecut evident şi bairamele de rigoare. Unul din ele s-a desfăşurat taman în pub-ul aflat în subsolul şi parterul blocului în care meşteream eu de zor. Pentru cine nu ştie, blocurile construite anterior anilor ’50 au cu totul o altă arhitectură decât cutiile de chibrituri comuniste, cu multe diferenţe notabile. Câteva ar fi:
- camere mult mai mari, şi mai înalte
- material primordial de construcţie: cărămida
- geamuri şi ferestre mari cât China
- sistem de încălzire propriu, pe baza unei centrale termice (old-school) cu cărbuni sau lemne, aflată în subsolul blocului
Eh, ultima e importantă pentru ce scriu acum. Subsolul respectiv, desfiinţându-se centrala (în urma instalării conductelor de gaze şi a centralelor termice proprii fiecărui apartament), a ajuns club/pub. Deci, dintr-un subsol (încăpere tehnică), a devenit loc de strângere pentru câteva zeci de suflete (“clabări” cum se zice acum), a căror noţiune de “have a good time” este strângerea în club pentru a sta în cur pe canapea, a fuma la greu şi-a trage de pahare cu alcool. Buun.
Acum câţiva ani, băteam şi eu cluburile de prin diverse locuri, pe unde-apucam. Exact ca mai sus: “muzică” (sau ceea ce credeam că e muzică, la vremea aia) scuipată prin ‘jdemii de waţi spre carnea de tun care erau ăia din club, aer irespirabil (deşi eram şi eu fumător), drojdit pahare în timp ce stăteam ca ciumpalacii pe canapele strânşi în jurul unei măsuţe pline de sticle şi scrumiere. Imaginea tipică a oricărui “club” românesc, regăsibilă şi acum în 95% din localurile de profil. Desigur, unora le place în continuare şi nu îşi vor schimba părerea prea curând.
Şocul care m-a făcut să-mi bag picioarele în atmosfera de “clubbing românesc” a fost intrarea într-un club străin (mulţumesc!) şi anume, MixClub de Paris. Plecăm bine mersi cu otobusul, ajungem într-o ditamai … piaţa, să zic (ceva gen Piaţa Mare din Sibiu), goală, mai puţin o mică intrare în mijloc, unde era o coadă imensă. Freakin’ huge. De parcă se băga salam de Sibiu la o alimentară ceauşistă. Traversăm, intrăm în teritoriul pieţei … moment în care simt gâdilătura inconfundabilă de subwoofer în talpă. Duduia asfaltul, nu altceva. Keep in mind că era ditamai piaţa ! Deci, de unde venea zgomotul, şi ce treabă aveam cu toată coada aia imensă de oameni (în care, spre deosebire de cozile româneşti, toată lumea râdea, nu se certa nimeni pe locul la rând, nu auzeai politicăpensiiscumpiriimpozite şi alte subiecte plictisitoare).
Era petrecere Erasmus, o petrecere dedicată studenţilor străini din oraş (cu diversele avantaje pentru a aduce lume în club, gen “intrare moca pentru străini” şamd). Stăm frumos la coadă, intrăm, dăm cei doişpe euro de fiecare, coborâm nişte multe trepte îmbrăcate în catifea, garderobă, omor la garderobă, caută nişte euromărunţi, ia jetonul, şi intrăm.
În hangar.
Că aveai loc să parchezi un 737 acolo, nu de alta. Plecasem în cap cu imaginea tipică de Maxx/Opera/Komodo, cluburi româneşti, 20-40 de canapele şi fotolii, mese scrumiere şi chelneriţe, un ring de dans acolo să fie, lasere şi boxe cât încape. Ain’t that cute, but it’s wroong. Clubul ăsta era ceva de genul hangarul 2 de la Romaero Băneasa, pe 2 nivele. Parterul era complet liber, nu exista mobilă de nici un fel; practic, stadionul din faţa scenei la un concert. Scena era mobilată cu mesele DJ-ilor (vreo 4 la număr şi pline de scule, din câte ţin minte), iar peretele din spate era un live-wall pe care se proiectau permanent tot felul de mesaje (se vede şi în poza de fundal a site-ului lor, acolo unde scrie MIX MIX MIX MIX cu roşu). Lângă mini-barul de la parter (super mic, 2 draught-uri şi 2 barmani doar), erau nişte canapele anemice, dar la cei 1000 de oameni din interior, nu prea aveai şanse să prinzi loc oricum, poate doar dacă simulai că mori să se mai schimbe un pic situaţia. Etajul avea mese doar pentru băutură şi câteva scaune gen bar, dar şi-acolo toată lumea dansa pe lângă masă, nu stătea nimeni locului.
N-am prins seară tematică, ci seară Didier Sinclair (rezident exclusiv), adică muzică de toate genurile, din toţi anii, mixată impecabil, atât la bpm cât şi la mood-ul publicului, ca să zic aşa :)) sonorizarea impecabilă, băutura suficient de tare cât să te încălzească şi suficient de scumpă cât să nu te îmbeţi, un ring de dans plin mai ceva decât 336 la oră de vârf, n-aveai loc să dai prea mult din mâini, că sigur loveai pe cineva, ceea ce am şi făcut de câteva ori — probabil de-asta era bun ecranul ăla mare, pe care afişau mesaje: scria acolo “toată lumea mâinile sus” ? toată lumea ridica simultan mâinile în sus, şi se reducea la minim riscul de a pocni din greşeală pe cineva ! Cam ca la exerciţiile de fitness, aşa. Am ţopăit 6 ore, iar pentru că-mi uitasem ţigările acasă şi înăuntru nu se vindeau, nici n-am fumat (cine nu e fumător, nu ştie ce-nseamnă pentru un fumător să nu fumeze 6 ore nici o ţigară, e cam ca-n bancul cu vaca şi ăla de-o mulge tot anul). Am plecat după 6 ore, pe la 4 dimineaţa, epuizat de ţopăială, cu noctilienul, după una din cele mai frumoase nopţi petrecute vreodată.
Şi mă-ntorc la cluburile româneşti, unde lumea fumează 2 pachete de ţigări pe seară, stând la masă precum pensionarii în Cişmigiu (măcar ei îşi exersează mintea cu şahul, spre deosebire de anterior pomeniţii), ascultând ore în şir melodii cu peste 120 bpm şi başi amplificaţi aiurea-n tramvai, doar pentru că aşa li se pare multora că “sună bine” pân’ la 4 dimineaţa, când ies împleticindu-se spre primul taxi găsit, ducându-se să se prăbuşească într-o viaţă de mediocritate eternă. Poate o fi mai bine aşa. Iar eu, eu stăteam turceşte pe parchet cu un punch-tool într-o mână şi o priză UTP în cealaltă, mulţumit că am găsit în iTunes un radio care a pus Another Brick In The Wall, după care Janis Joplin, Beach Boys şi Depeche Mode.
Noi să fim sănătoşi.