De Politehnică, vol. I

Citind textul ăsta vechi al Andressei, m-au năpădit gândurile şi amintirile din Politehnica ce cu onor am păcăli… absolvit-o.

Am ajuns fără prea multă gândire acolo, mai mult din inerţia lui “aşa să fie”. Acum, că mă uit în urmă, pot doar zice că facultatea m-a făcut român. Nu mai deştept, nu mai înţelept, ci mai român. De altfel, aşa cum ne-a spus un profesor de matematică în anul I: “băieţi, facultatea nu are ca rol principal să vă înveţe lucruri, ci să vă pregătească pentru viaţă”. Corect, domnule profesor.

Multe, multe lucruri le văd acum altfel, nemaifiind acolo, în miez. “Cinci ani, băga-mi-aş, o eternitate, cât timp irosit”, bombăneam în dimineţile reci de iarnă deplasându-mă allegro spre staţia de metrou, mereu în întârziere (eu şi trezirea de dimineaţă … not best friends). Şi na, acum parcă îmi lipsesc niţel anii ăştia cinci, îmi lipsesc în acelaşi fel în care-ţi lipseşte un bocanc vechi şi tocit, care te bătea niţel la 2 degete, dar care te-a dus pe munte prin zăpadă de-atâtea ori.

Deja din primul an, se vedea că lucrurile se duc de râpă. Mulţi studenţi care nu aveau nici o tangenţă cu ideea de “inginer”, dar vroiau o diplomă. Puţini, foarte puţini erau pasionaţi de explicaţii fizice, de fenomene, de a înţelege cum funcţionează cutare sau cutare chestie, ce anume îl face să se învârtă după soare. Cursuri la fel de palpitante precum privirea unui gard proaspăt vopsit uscându-se, tăierea din start a oricărei iniţiative diferite de “metoda bună”, ideea de predare pe baza dictării timp de 3-4 ore de curs, insinuarea parşivă în creiere a ideii că a învăţa cursuri pe de rost este ceva normal … toate-s antitetice ideii de inginerie. În 5 ani, 10 semestre, 60-70 de examene şi profesorii aferenţie, am auzit doar de 2 ori zicându-ni-se: Un inginer nu trebuie să înveţe pe de rost. El trebuie să ştie doar unde şi ce anume să caute! Unul din ei era profesor la un curs opţional, celălalt mi-a fost profesorul de proiect. Ambii sub 50 de ani — ceea ce în privinţa profesorilor, este rara avis în Politehnică!

No, majoritatea materiilor de se predau în Politehnică erau de mare anvergură şi modernism, încât nici pe dezinteresatul de mine n-au reuşit să-l păcălească, motiv pentru care am decis că sloganul universităţii ar fi trebuit să fie cel de la bere, şi anume încă din 1888! Nu de alta, dar atunci când dai examen şi te strofoci câteva cursuri bune pentru nu ştiu ce tiristor ultimul răcnet în electronica de putere, iar după examen afli că producţia respectivei componente electronice a încetat prin 1992 odată cu închiderea ultimei fabrici specializate din Buru-Buru, tinzi să te simţi cumva înşelat.

Târziu m-am prins că prima lună a primului semestru, imediat după admitere, era de fapt un fel de quest, un challenge, o provocare pentru a deosebi sămânţa de neghină. Mai exact, toate cursurile primului semestru din anul I erau puse pe cât se poate de haotic şi aleatoriu, din punct de vedere geografic, şi era clar că mulţi nu rezistau ritmului fizic impus, de unde şi răspunsul dacă ai absolvit questul sau nu. De multe ori, pauza de 10 minute dintre cursul X şi laboratorul Y consta în sprint voinicesc dintr-un corp de clădire în altul, din AN-uri în Leu, din Rectorat în EA-uri, şi aşa mai departe. Prima săptămână de cursuri urmate cu rigoare militară a însemnat şi apariţia primelor băşici în talpă. După aia, situaţia s-a rezolvat de la sine; nu că s-ar fi scurtat distanţele sau s-ar fi mărit pauzele, dar am rărit eu cursurile, preventiv. Profilactic de preventiv, chiar.

Să vă descriu acum cam care era peisajul campusului, să aveţi idee. Deh, poate nu toţi dintre voi aţi avut privilegiul iluminării de-a parcurge campusul Politehnicii perpedes, sau n-aţi avut timp să admiraţi minunăţiile lui; vorbesc de clădiri, nu de studente, da? Fără glume acum, campusul e chiar frumos, şi avea mare potenţial de a deveni ceva foarte frumos, dacă nu s-ar apuca ăştia de construit blocuri.

În campus, se intră pe 2 părţi: fie de pe Splaiul Independenţei, poarta de vis-a-vis de Maxx, fie pe una din cele 2 intrări din Iuliu Maniu (numai una mai e deschisă acum, cea de dinainte de Agip). Pornim de pe Splaiul Independenţei, tur virtual. După ce trecem de poartă, urmează un culoar auto lung, pe dreapta clubul Piranha în continuă extindere, pe stânga biserica Politehnicii, cunoscută şi sub numele popular “Biserica Sfântului Cinci” din motive evidente (dacă nu şi nu, întrebaţi). Spre stânga apare o mică alee ce duce la sala de sport, de unde am chiulit de muulte ori, iar pe dreapta se construieşte un edificiu măreţ, de anvergura Casei Poporului la nivel universitar în ochii profesorilor, la care în perioada studenţiei mele s-au adăugat cam 4 cărămizi în total. Drept înainte urmează piaţeta Politehnicii, loc bun de întâlnire datorită reperului imposibil de ratat (“la coloană”, copie după Coloana lui Brâncuşi) şi loc bun de dat cu frâna de mână când se face zăpadă, asta până să monteze băncuţele. Drept înainte Rectoratul, în dreapta intrarea în “aneuri şi beneuri”, în dreapta-spate facultatea “de maşini”, în stânga transporturile şi metalurgia. Tot înainte, urcând dealul, energetica pe dreapta, şi urmează un corp comun cu automatica şi calculatoarele, care se continuă cu electrotehnica. Buuuun. Off-site, există alte două locaţii: corpul de la Polizu, pe lângă Gara de Nord, unde n-am avut plăcerea să calc, precum şi facultatea de electronică, obiectiv mare şi de sine stătător, aflat lângă Apaca.

Gata cu descrierea balzaciană, recunoaşte că putea fi şi mult mai rău, era necesară însă.

Locurile interesante erau multe şi după cum urmează:

• BGS-ul de peste drum, unde aveau ping-pong, biliard şi serveau alcool şi ziua (yey alcool ziua!)
• chioşcul de jos din EA-uri, de unde cumpărai mâncare atunci când erai pe fugă, şi cel de sus (copie fidelă a celui de jos, dar cu scaune) unde stăteai când aveai de chiulit. Distractiv era când te întâlneai la chioşcul de sus taman cu proful de la cursul căruia chiuleai, şi el rămas fără ţigări. Ambele magazine serveau aceleaşi 2 tipuri de sandvişuri, cu ceafă sau cu şniţel, îmbibate în ketchup şi cu 3-4 cartofi prăjiţi zburătăciţi. Ambele prezentau o masticabilitate matematică, adică mai exact posibilitatea de a le mesteca fără a slăbi vreo 2-3 dinţi şi măsele tindea mereu la zero, dar erau bune atunci când (vorba bancului) aveai nevoie de ceva cald în gură.
• cafeneaua din BN-uri, de la etaj, unde existau multe naţii de cafea, ţigări mai selecte, şi nu aveai voie cu cursurile pe masă (pentru că nu-i aşa, ştim cu toţii, toţi patronii de terasă au probleme cu studenţii ăştia de trag de-o cafea să le ajungă pentru 4 cursuri tocite pe genunchi)
• librăria Politehnicii, în fapt o cămăruţă aflată la subsol, pe nişte scări extrem de suspecte, unde erai nevoit să ajungi când trebuia să-ţi procuri operele complete ale cine ştie cărui profesor, atât de măreţe încât nu au putut vedea lumina tiparului precum o carte normală, şi-au fost litografiate prin diverse mijloace. Minilibrăria nu avea tejghea, ca atare schimbul financiar-cultural (“poftiţi banul, da-ţi-mi cartea”) se desfăşura printr-o vizieră practicată în grilajul de siguranţă al uşii librăriei, evident necesar ţinându-se cont de numărul mare de tentative de furt asupra obiectivului
• JEG-ul, o terasă-restaurant aflată la piciorul căminelor facultăţii de electronică (numite afectuos “leul mare şi leul mic”), cu un meniu simpatic, scris pe profil (piept de pui fără sutien, mici tranzistorizaţi, fasole săltăreaţă, şamd). Singurul loc unde-am plâns în timp ce mâncam, şi nu din diverse motive morale, ci din nesăbuinţa de-a turna tot păhăruţul (mic, din plastic, f. stilat) cu condimente pe pizza, fără a testa în prealabil băgând degetul în gură iuţenia respectivului amestec. De-atunci am învăţat că e bine să bagi degetul înainte.

Pentru cine nu înţelege ce cu aneurile, beneurile şi altele: ăsta era sistemul de numerotare al sălilor din Politehnică. Orice cabinet, laborator, amfiteatru, sală avea un indicativ de agent secret, compus din două litere (facultatea) şi trei cifre (etajul şi numărul de ordine). Aşadar, atunci când te-ntâlneai fugitiv cu un coleg de serie şi-l întrebai amical “unde **** *** avem bă seminaru’ la analiză?”, un răspuns de genul “în egedoosutedoişpe” nu reprezenta o înjurătură, ci informaţia utilă că desfăşurarea seminarului la analiză se va petrece într-o sală din energetică, aflată la etajul 2, undeva pe la jumatea culoarului (din moment ce existau aproximativ 30 de săli înşirate pe culoar). EA004 însemna un amfiteatru la parter, şamd. Distractivă a fost prima oră de chimie, tot din semestrul I al primului an (vedeţi, v-am zis io că era cu quest-uri), care avea un indicativ ce începea cu 0, dar contrar logicii, nu se afla la parter, ci undeva printr-o hrubă la subsol. Intrarea se făcea prin afara clădirii, pe nişte trepte ascunse de vegetaţie, atât de greu de observat pentru necunoscători încât juma’ de grupă n-a descoperit laboratorul ăsta decât pe la jumătatea semestrului. AN-urile şi BN-urile erau un grup de săli micuţe, puse la bătaie pentru tot felul de materii care nu solicitau diverse utilaje sau aparate, ci doar 30 de locuri în bănci şi o tablă; aşezarea sălilor era extrem de similară cu cea dintr-o închisoare, vedeţi filmuleţul de pe YouTube în sensul ăsta. Spaţiul mare ce rămânea implicit la parter era numai bun pentru organizarea de diverse târguri, expoziţii cu tematică inginerească, sau meciuri.

Vom continua în volumul 2 cu amintiri despre profesori, materii, Shotaie şi altele.