Azi a fost zi de alegeri. Europarlamentare şi uninominal. Nu m-am dus. Mă doare undeva de răspunderea civică, interese, participarea la vot, şi alte texte demagogice. Sunt plin de dezgust la adresa acestor lipitori umflate, zâmbăreţe, purtătoare de costum, care apar şi promit marea cu sarea atunci când au nevoie de voturi sau imagine, şi-n rest îşi plimbă burţile şi guşile pline de osânză prin ţări calde, cu titlu de “deplasare în interes de serviciu”. De ce ar trebui să mă intereseze că ei vor să votez, atunci când lor nu le pasă de mine ? De ce să ridic măcar un deget pentru aceste gunoaie umane, ce poartă titlul de politicieni ?
NICIODATÄ‚, dar NICIODATÄ‚, nu am văzut un politician român care să manifeste cea mai mică urmă de interes pentru a face bine, în general vorbind. În nici un caz după ce se vede cu sacii în căruţă, votat şi bine instalat în scaunul lui călduţ. Eu, şi mulţi alţii pe care-i cunosc, muncesc de rup 12-14 ore pe zi, aleargă, mor în fiecare zi câte puţin din cauza stressului, pentru a reuşi să make ends meet (traducerea aproximativă: să pună lucrurile cap la cap). De ce aş simţi vreo urmă de simpatie şi apreciere pentru aceste lichele, al căror singur interes pare a fi doar propria înavuţire, imediat ce-şi ating scopul? De ce să simt vreo urmă de compasiune pentru parlamentarul/omul politic ce-şi petrece serile la recepţii şi serate, în timp ce alţii petrec seri întregi muncind şi trăgând ca turbaţii pentru a-şi asigura un nivel decent de viaţă, pentru a-şi împlini câteva aspiraţii care-n alte ţări civilizate sunt considerate a fi esenţiale şi subînţelese?
A făcut vreodată ceva bun clasa politică pentru România? în afară de: plimbări nemăsurate în ţări calde, salarii exorbitante auto-atribuite, diurne şi chirii fără număr, parcuri auto reînnoite în fiecare an, sedii şi renovări de miliarde de lei, aranjamente între propriile firme, licitaţii atribuite “cui trebuie!” pe interese şi alte motivaţii oneroase, lucrări făcute în bătaie de joc pentru a garanta reluarea lor în viitorul apropiat (pentru alţi bani din bugetul de stat, desigur), eliberarea traficului din Bucureşti prin trecerea coloanelor oficiale, replicile aruncate în bătaie de joc din turnul de fildeş spre plebea ce le cere ajutorul, ruperea de realitate prin înălţarea propriei persoane într-un intangibil turn de fildeş ? nu.
Mi-e silă de ei. Oricine ar fi. Concluzia cinică şi amară este că nu contează cine e la putere, cine e în opoziţie. Este un simplu carusel de interese, “noi stăm 4 ani, voi veniţi după aia pentru alţi 4 ani, şi în tot timpul ăsta ne e bine tuturor”. Pe proşti, dă-i naibii, le mai punem o taxă în plus, un impozit în plus, scoatem noi banii de la ei. Inutilitatea actualei clase politice este strigătoare la cer, şi – pentru că suntem un popor comod, existenţa ei este asigurată din păcate pentru o lungă perioadă de-acum încolo. Ne-ar trebui un Castro, un Putin, un Vadim, un Jirinovski ? numai faptul că această idee mi-a părut pentru o clipă a fi acceptabilă, mă îngrozeşte. Suntem sortiţi a fi un neam de îngălaţi, neputincioşi, incapabili, “lasă-mă să te las”, fără asumarea şi cunoaşterea propriilor drepturi, fără a avea un dram de pornire în a schimba ceva în jur. Suntem ţara lui “merge şi-aşa”, lui “dacă el fură, eu de ce să n-o fac”, lui “nimic nu se poate schimba”. Şi ei ştiu foarte bine asta. Şi profită.