E foarte amuzant să urmăreşti concurenţa între producătorii de detergenţi, manifestată prin ţinta pe care o are reclama fiecăruia. Practic, în TV sunt doar câteva branduri rămase: Ariel, Bonux, Rex, Dero … mai erau Tide, Omo, dar nu i-am mai văzut.
Ariel a avut dintotdeauna poziţionarea de brand scump, reclame cu gimnaste şi ambalaje brodate, “Ariel sprijină olimpicii români”, etc. Tide mi-a rămas în cap cu lămâile, de la Omo nu mai ţin minte nici o reclamă (deşi mi-au întipărit bine în cap şi ăştia că e tot un brand scump), Bonux are reclamele alea oribile cu Magda Catone (săru’mâna doamnă, ştiu că banul e important în ziua de azi, n-aveţi nici o vină că Leo Burnett a născocit oribilităţile astea de reclame).
Şi rămâne Dero, al cărui nume vine de la “Detergent Românesc”, în caz că nu ştiaţi. Înainte de ’89, fabrica din oraşul meu natal era singurul producător de detergenţi pentru România, de unde şi deja întipăritul nume generic de “dero” pentru orice detergent (aşa cum copiatoarele sunt toate “xerox”, încălţămintea sport e reprezentată de “adidaşi”, iar scutecele de unică folosinţă sunt “pempărşi”). Fabrica a fost preluată de ditamai corporaţia multinaţională Unilever, care-acum încearcă să ridice brand-ul, normal. Problema-i că treaba asta e greu de făcut, ţinând cont că profilul cumpărătorului tipic de “dero” este o tanti supraponderală, cu capot înflorat, voce stridentă şi studii medii sau lipsă, care nu prea înţelege ea cum e cu enzimele şi oxigenul activ, ca atare cumpără tot ce ştie şi cunoaşte: DERO !
În promo-urile pentru DERO lichid s-a mers pe o idee destul de haioasă şi ascuţită, adică soţul conservator şi înţepenit în trecut contra nevestei moderne care-i explică cum “doar un căpăcel de dero lichid spală toată maşina asta de rufe”. Ok, de înţeles, merge. În schimb, reclama-promoţie pentru “dero clasic” merge pe o idee ce mi se pare complet idioată: hai să băgăm în pungile de detergent cristalele zodiei tale, şi tu gospodină cu capot înflorat şi miros de carne fiartă te vei bucura de mărgelele noastre colorate din plastic!
FYI, dragă omulete sau dragi omuleţi care-aţi avut această idee, taman aşa procedau exploratorii de pe la 1600 toamna când întâlneau populaţii de papuaşi sau alte triburi deloc avansate tehnologic: le ofereau mărgele colorate de sticlă (care-aveau o valoare apropiată de zero chiar şi la vremea aia), obţinând exclamaţii admirative de la bieţii primitivi, care nu mai văzuseră-n viaţa lor aşa ceva. Dacă voi faceţi acelaşi lucru în secolul douăş’unu, e grav nene.