Mor. Mor de nervi când văd cum se conduce pe Bucureşti-Ploieşti, în week-end. Dacă vrei să scoţi din pepeni cel mai calm om din lume (eu, adică), pune-l să conducă vineri după amiază spre Ploieşti, şi duminică după amiază spre Bucureşti. Aceste două perioade coincid cu plecarea, respectiv întoarcerea componenţilor celei mai mari migrări periodice a populaţiei din România, şi anume: bucureştenii în concediu de week-end pe Valea Prahovei.
Vineri, după o zi de program, ies ei: şoferii de duminică. În timpul săptămânii merg cu metroul sau microbuzul de firmă la job, pentru că e mai ieftin. Maşina luată în rate sau leasing stă 5 zile nemişcată în faţa blocului, pe locul de parcare pândit cu grijă şi păzit cu furie. După ce termină programul zilei de vineri, se grăbeşte acasă, încarcă familionul în maşină, şi dă-i nene talpă spre Predeal.
Numai că, el este un şofer de duminică. Nu ştie ce înseamnă să conduci în timpul săptămânii în Bucureşti, nu are reflexele necesare traiului în junglă, nu ştie să se descurce. Ştie însă să se proţăpească pe banda 2, de unde nu-l mai dai la o parte nici cu racheta sol-sol. Cum să stea el pe banda 1? Acolo se merge încet. El, şoferul de duminică, depăşeşte. Cei de pe banda 1 merg cu cât poate maşina, 70-80 km/h; vitejii de pe banda 2 depăşesc, cu aproximativ 75-82 km/h. În vreo 5 minute termină de depăşit un TIR. Ce contează că-n spatele lor s-a făcut o coadă cât China? El, şoferul de duminică, depăşeşte!
Un fenomen extrem de ciudat, pe care nu mi-l explic, este formarea de cârnaţi. Mai exact, un adormit se uită mergând pe banda 2, şi-n spatele lui se adună 10-15 maşini care merg bară la bară, în coloană. Cârnatul ăsta de maşini merge cu 5-10 km/h mai mult decât cele 2 maşini de pe banda 1, care săracele, fac şi ele ce pot. Nici una din maşinile strânse în cârnat nu are ambiţia să avanseze, împingându-l pe cel din faţă; se complac mediocru în a rula cu ochii şi bara lipite de maşina din faţă. Deşi, evident, s-ar putea retrage la fel de bine pe banda 1 şi să ruleze în ritm cu ceilalţi de-acolo, eliberând drumul. Dar nu. Şoferul de duminică depăşeşte!
În mod normal, problema s-ar putea scurtcircuita cu un sprint susţinut pe banda 1, urmat de replierea pe banda 2, în faţa cârnatului. Însă, din motive care îmi scapă, capătul din faţă al cârnatului merge mereu în paralel cu o maşină de pe banda 1. Nici mai repede, nici mai încet, aşa încât să poţi prinde o breşă prin care să-l depăşeşti prin dreapta, şi te trezeşti blocat pe banda 1, după care trebuie să frânezi, să aştepţi să treacă tot cârnatul pe lângă tine, şi să revii spăşit la coada lui, aşteptând următoarea oportunitate de sprint. Când merge însă, e excelent, scapi de multe maşini dintr-un singur foc.
Altă manifestare clară a şoferului de duminică este stilul în care depăşeşte. Sunt 2 condiţii esenţiale pentru a-ţi obţine titlul de “şofer de duminică”:
- să nu te asiguri când ieşi în depăşire – şoferul de duminică va ieşi de pe banda 1, în depăşire, indiferent dacă pe banda 2 vine tare din spate un MIG-23, un Lamborghini, o maşină de pompieri sau un MIG-23 în flăcări purtând pe-o aripă un Lamborghin.
- viteza de depăşire să fie cu maxim 0.01 km/h mai mare decât viteza vehiculului depăşit. De parcă i-ar fi frică să atingă pedala de acceleraţie. De parcă o călcare sănătoasă a pedalei de acceleraţie l-ar face să-şi reamintească toate traumele din copilărie. De parcă o “talpă” l-ar costa o mână şi un picior. Lehamitea şoferului de duminică emană din toţi porii, deoarece MAIESTATEA SA este incomodat de alte vehicule care îi stau în cale.
Şoferul de duminică se ghidează după principiul: ăia care merg mai încet decât mine sunt nişte pămpălăi, iar ăia care merg mai repede decât mine nişte inconştienţi.