Şi s-a făcut o lună de când sunt aici, prilej taman bun pentru a face o mică recapitulare în ce priveşte punctele pro şi contra ale acestui oraş. Un oraş dominat de companii care construiesc ceea ce la noi nici nu s-ar putea închipui, un oraş al Nakheel (al căror motto este: “Ei au zis că nu se pot construi insule într-un oraş. Noi zicem … ce urmează?”) şi Tamweel, un oraş în care se poate schia când afară sunt 50 de grade, un oraş cu oameni încruntaţi şi fără muzică în public.
Pro:
- drumurile şi benzina. Îmi place să conduc, deci e normal să fie primul lucru de care sunt extaziat. Şoselele sunt imense, de o calitate impecabilă (m-aş hazarda să spun că depăşesc cu brio germanul Autobahn), semnalizarea este excelentă (de exemplu, orice indicator de curbă periculoasă este suplimentat cu lumină roşie intermitentă, iar orice semafor este presemnalizat de la minim 500 metri). Limitele generoase de viteză şi faptul că toată lumea merge repede. Aici este raiul autoturismelor.
- siguranţa. Nu e nici o problemă să-ţi laşi maşina descuiată, sau să parchezi undeva cu cumpărăturile la vedere, în portbagaj sau pe banchetă. Nu, nu există nici o scuză de genul “ah, păi la lumină e mai sigur”, bla bla. Nu. Poţi să îţi laşi dirhamii la vedere pe bord, poţi să te plimbi la 3 noaptea oriunde fără griji. În tot anul 2007, a existat 1 singur act de violenţă în tot oraşul. Deci, la 4 milioane de omuleţi, în 365 de zile, UNUIA SINGUR i-a venit ideea să facă pe niznaiul. Nu tu ştiri de la ora 5, nu tu topoare în cap pe fond de alcool, nimic de genul ăsta. Poliţia e poliţie, autorităţile sunt respectate, bravo lor.
- diversitatea. Parcuri de distracţii, terenuri de golf, toate restaurantele pe care ţi le poţi închipui, circuit sportiv, terenuri de sport, mall-uri cu de toate, parcuri industriale, zone fără taxe — orice îţi poţi închipui, există deja. Şi dacă nu există, înseamnă că e în construcţie.
- luxul şi calitatea serviciilor. Mâncare bună, vânzători şi chelneri întotdeauna amabili, faptul că nu trebuie niciodată să verifici restul primit, haine de calitate, electronice din Japonia, apă din Franţa, ciocolată din Elveţia… nu există compromisuri, “turcisme” şi falsuri.
- atitudinea de “facem”. Aici nu se lălăie nimic, dacă se începe o lucrare în orice domeniu atunci se face la termen. Arabii de-aici sunt în general relaxaţi, politicoşi, cu bun-simţ, şi cu toate că au suficiente fonduri la dispoziţie, îşi respectă banii: dacă plătesc “ceva”, atunci aşteaptă realizarea acelui “ceva” la termen şi în condiţiile cerute, fără prea multe discuţii.
Contra:
- restricţiile în ce priveşte libertatea personală. Site-uri web blocate, cu nemiluita, şi nu vorbesc doar de cele pentru adulţi, ci şi multe altele de genul Flickr sau “funnies”. Interdicţia gesturilor de afecţiune în public, şi nu e vorba doar de sărutat, ci şi de ţinutul de mână sau îmbrăţişatul unei persoane de sex opus. Restricţiile în privinţa hainelor, şi afişul de la intrarea în mall care menţionează obligativitatea acoperirii umerilor şi genunchilor. Duritatea aplicării regulilor Ramadanului chiar şi pentru străini.
- împărţirea oamenilor în clase. Sunt 3 mari categorii de oameni: rezidenţii, expaţii şi amărâţii. Despre rezidenţi, nimic de zis: o duc bine, au toate avantajele posibile, nu se omoară deloc cu munca. Expaţii sunt cei ca mine: veniţi din ţări vestice, salarii ok, obiceiuri vestice restrânse cât de cât de ce-am spus mai sus, în general toleraţi de rezidenţi. Amărâţii sunt muncitorii din construcţii, din hoteluri, din baruri, care sunt plătiţi foarte prost în comparaţie cu media nivelului de trai de-aici şi merg în autobuzele alea fără aer condiţionat. Ca idee, un salariat de aici este încadrat într-una din cele 2 categorii existente (care sunt hotărâte de autorităţi): “low grade citizen” şi “high grade citizen”, iar de încadrarea asta depind foarte multe lucruri pe care le poţi (sau nu) face.
- şantierul permanent. Azi mergi bine mersi pe un drum, mâine e totul închis pentru că se construieşte nu-ştiu-ce. Poimâine totul e deviat pe la dracu’ în praznic, răspoimâine e la loc cum era. Viteza cu care se construieşte şi se schimbă peisajul te ţine mereu în priză (bine, ăsta nu e mereu un lucru rău, recunosc). Se spune că în Dubai se află cam un sfert din toate macaralele existente în lume.
- furia locuinţelor (care e şi la noi, de altfel). Luaţi oricare 5 oameni de pe stradă: 4 din ei sigur se află în căutarea unui apartament. Din moment ce pentru un imigrant/expat, cumpărarea unei locuinţe este foarte grea (locuinţele nu se vând persoanelor fizice, ci doar se concesionează pe 99 de ani), mai toată lumea stă cu chirie. Şi toată lumea e mereu în căutarea unei locuinţe mai bune, unui bloc cu piscină mai mare, unei vile mai aproape de birou, unei chirii mai mici, şi aşa mai departe. La un moment dat îţi vine să baţi pe cineva când auzi iar cuvântul “chirie”. Ah, şi chiriile sunt enervant de scumpe, gândiţi-vă la 2000-2500 de euro pe lună pentru un apartament de 2 camere într-o zonă aproximativ ok, la etajul treizeci şi ceva. Ce-i drept, blocul are pază, piscină, gym, saună şi un etaj cu cinema şi restaurant.