Şi iată c-a venit şi ultima zi, având fix acel sentiment de “ultima zi de şcoală”. Fără muncă, încheierea tuturor plăţilor şi a socotelilor (ei zic “to settle the bill”), taxi de ici colo în loc de maşină, foto de grup la birou, rămas-bun de la oamenii cu care am lucrat (şi pe unii dintre ei nu-i voi mai vedea niciodată probabil), rămas bun de la staff-ul hotelului, strângerea tuturor lucrurilor din cameră, o ultimă privire nostalgică la goliciunea unei camere redevenite din “casa pentru 2 luni” într-o banală cameră de hotel, jongleria cu bagajele pentru a obţine o ambalare cât mai bună, nervii făcuţi la calcularea greutăţii valizelor pe cântarul de la baie, drumul la aeroport şi micul şoc avut la vederea DXB-ului într-o seară de joi (adică fix înainte de weekendul lor), cu 200-250 de zboruri pe noapte.
După 2 luni, primul semn că voi reveni acasă s-a materializat într-o … coadă. Având excedent de bagaje, a trebuit să plătesc extra, aşadar o coadă de vreo 20 de persoane la “Excess luggage cashier office” unde o don’şoară pe numele ei Jing Li se trudea să scape mai repede de omuleţii grăbiţi şi vorbitori de limbi ciudate care aşteptau şi ei să scape mai repede de aceeaşi coadă. Pentru cine vrea să ştie costul unui kilogram extra la bagaje pe Tarom, am plătit 16 kg de bagaje extra la 1070 de dirhami, adică vreo 12 euro pe kilogram în plus.
De obicei, când lumea aude de aeroport se gândeşte instant la duty-free în privinţa cumpărăturilor… ei bine, aici nu e cazul. Preţurile la aproape toate produsele erau egale sau mai mari decât cele din mall-uri, aşa că nu prea aveai ce cumpăra (singurul lucru care merita era băutura, unde într-adevăr la 50 dolari luai sticle cu alcool de 18-20 de ani vechime). Evident, cine se înghesuia să rupă tejghelele la cumpărături (deşi după cum am zis, chiar nu prea merita nimic)? românii.
Contact cu lumea de-acasă #1 — aşteptând la check-in, un român către altul aflat la 10 scaune distanţă: băăă, Gigi, ai şi tu bă o plasă de-asta mai mare? …. n-am băăă.
Contact cu lumea de-acasă #2 — în avion, după urcare, vine momentul aranjării bagajelor în compartimentele de depozitare de deasupra scaunelor. În caz că nu ştiţi cum merge treaba la bagaje pe avion, e cam aşa: ai voie X kilograme (25 pe Tarom) la bagaje de cală, şi Y kilograme la bagaje de cabină (10 la Tarom). Bagajele de cală sunt cântărite mereu, cele de cabină nu prea (se urmăreşte doar să nu depăşească anumite dimensiuni), ca atare ideea e să burduşeşti cât mai bine bagajul de cabină ca să nu plăteşti extra bagaj. Adaugă la bagajul de cabină şi paporniţele cu duty-free cumpărate de români, şi evident că treaba devine înghesuită. Pasagerul Gigi nu are loc să-şi pună paporniţa în compartimentul de deasupra scaunului său, şi începe show-ul: al cui e trollerul cu role? linişte şi pace. al cui e trollerul cu role, să şi-l pună deasupra scaunului lui! asta deşi era destul loc în alte compartimente, aflate mai departe de scaun, dar românul e posesiv rău cu locurile de parcare şi cu compartimentele de bagaje doar, aşa că al cui e trollerul cu role să şi-l mute că dacă nu îl mut eu!. Penibil. Se ridică posesorul trollerului cu role, relativ paşnic: e al meu dom’le, dar nici la mine nu e loc, aşa că … la care Gigi începe tirada: dom’le nu mă interesează, ăsta nu e bagaj de cabină, mută-l unde ştii dar nu aici! Ä‚sta cu trollerul în continuare relativ paşnic: eh, dacă a trecut de checkin…, cuvinte care declanşează isteria lui Gigi: dom’le crezi că eu zbor prima oară cu avionul, dacă vrei îţi arăt paşaportul că nu mai am loc în el de vize!
Nu v-ar mai răbda pământul … I-au împăcat stewardesele într-un final. Apropo, cred că nu aş rezista mai mult de 6 luni în meseria de stewardesă fără să-i crăp tărtăcuţa unui Gigi de-ăsta.
Å¢oala ideală de avut pe avion: un hanorac gros, cu glugă. Poţi să-ţi tragi gluga peste ochi să nu te mai deranjeze lumina şi să nu mai auzi aşa tare zgomotul, iar gluga groasă e numai bună de pernă.