Filozof de metrou

Singurul merit al mersului cu infectul metrou bucureştean este că-mi furnizează o plăcere relativ simplă, aproape similară cu practica rurală de a sta pe băncuţa de la poarta casei, pentru-a vedea lumea care trece pe uliţă.

Plăcerea asta constă în studierea oamenilor, a fizionomiilor lor, a expresiilor întipărite pe feţe. Nu mă pot abţine, recunosc; e mult prea interesant. E uluitor cât de clar definite sunt graniţele sărăciei, cum fiecare punct de schimbare a magistralei de metrou aduce cu totul alţi oameni în vedere.

De la Eroilor spre Unirii e prima schimbare. Ieşi din garnitura veche de metrou (model 1980, Ceauşescu Metrorex) şi treci în trenurile noi, realizate în cooperare cu Bombardier Sweden. Peisajul, până atunci populat de oameni trecuţi de vârsta a 2-a, îmbrăcaţi în haine import China universal închise la culoare, se colorează cu efluviul de studenţi veniţi dinspre Grozăveşti, în drum spre birourile din centrul şi nordul oraşului. Priviri de toate felurile:

• inocente şi optimiste, des văzute la adolescenţi
• frunţi încă tinere, dar pe care încep să se vadă primele riduri ale grijilor. Grija primului examen sau a primei restanţe, a primului job, a primelor facturi de plată…
• cei intraţi deja pe făgaşul rutinei, cei care au început să înţeleagă faptul că exuberanţa şi visele măreţe din tinereţea lor s-au cam terminat aici, şi totul de-acum încolo merge doar la vale
• şi cei mai trişti, aceia pe care anunţul că mâine vor fi eutanasiaţi nu le-ar clinti nici măcar un muşchi de pe faţă. Ar fi doar o schimbare. Binevenită, poate.

De la Universitate, se schimbă şi mai mult treaba. Universitatea e punctul de încărcare cu corporatişti şi corporatiste. Peste tot urechi cu iPod-uri, peste tot ghiozdane şi genţi de laptop. Cămăşi trendy, ochelari de firmă, ceasuri de 100 EUR care-au luat locul Pobedei de la tata, ţinute office-sexy-un-pic-cât-trebuie-dar-nu-mai-mult-de-atât. Unii încă neatinşi de sedentarism, altele cu prea mult fond de ten pus peste-o piele care-a văzut mai mult lumina de neon decât lumina soarelui pe plajă. Toţi coboară câte-un pic, câte-un pic, începând de la Piaţa Victoriei. Grosul e în Aviatorilor, Aurel Vlaicu, Pipera. Dacă vreţi să distrugeţi grosul de computerişti din Bucureşti, acum ştiţi unde să detonaţi bomba.

Mă sperie două lucruri.

1. Omniprezenţa guşei, datorată fie supraponderalităţii, fie lipsei de iod. Văd din ce în ce mai puţine bărbii clar conturate, dar foarte multe bărbii care se continuă direct în piept, ca şi cum gâtul ar fi devenit superfluu, iar omul ar fi fost proiectat să semene cu un bizon. Apreciez din ce în ce mai mult un gât fin de domnişoară.

2. Lipsa de scop în viaţă pe care-o întâlnesc în ochii unora. Ce-i mai mână pe aceşti oameni să se trezească dimineaţa, să se ducă la jobul lor mizer şi anost, plătit cu un salariu mizer, care-abia le-ajunge pentru facturile lunii curente? Sticla de bere la PET de 2,5 litri consumată la ocazii ? Faptul că nu vor vedea niciodată locuri exotice pe care le-au zărit doar la televizor ? Imensa realizare de a-şi amăgi searbăda viaţă prin cumpărarea unui LCD chinezesc de proastă calitate în rate ? Sau poate ei sunt mai fericiţi, şi eu sunt ăla nebun de-şi pune prea multe întrebări…

Şi cu asta, gata cu poveştile despre metrou. Dacă nu se-ntâmplă ceva neaşteptat, de săptămâna viitoare îi spun adio.

Să fiţi iubiţi!