Acum vreo lună, am fost la un botez. Aveam de gând să scriu despre evenimentul ăsta, uşor amuzat de toate ritualurile şi obiceiurile pe care le urmăm cu atâta rigurozitate pentru marile evenimente din viaţă. Din păcate, am tot amânat, şi iată c-acum scriu după o înmormântare. N-o să reiau acum clişeul cu “o viaţă se naşte, alta dispare”, căci e prea utilizat şi uşor. Mă bântuie doar obsedant gândul despre cât de fragilă e viaţa, despre cum 5 minute de întârziere pot schimba unul sau mai multe destine prin simpla schimbare a locului şi momentului, despre cât de şocantă e realizarea momentului care-a trecut şi putea sau n-a fost evitat.
A fost azi o zi superbă, o zi cu soare adevărat de primăvară, o zi cu lume ieşită în parcuri, o zi cu păsări ce ciripeau, o zi în care n-ar trebui să se întâmple nimic rău, nicăieri în lume. Şi cu toate astea, undeva în Bucureşti, oameni plângeau. Plângeau părinţii, plângea familia, plângeau prietenii, plângeau colegii, plângeau preoţii. Şi toţi îmbrăcaţi în haine negre i-au spus “la revedere” Cezarei, ultimele lacrimi izbucnind odată cu realizarea faptului că tot ce se petrece e real. Prin oricâte chinuri şi necazuri ai trece, prin oricâte încercări şi suferinţă, nimic nu se compară cu pierderea unei fiinţe. Cel mai neliniştitor lucru din lume este plânsul dureros al unei mame.
Ştiţi chestia aia cu “carpe diem”? e-al naibii de-adevărată. Trăiţi viaţa, păstraţi sufletul şi mintea deschise, luaţi deciziile pe care le simţiţi şi doriţi, nu cele care “trebuie”, aşa încât să puteţi zice că v-aţi bucurat pe deplin de fiecare zi şi să nu-ncheiaţi o viaţă cu regrete despre lucruri neînfăptuite. Fiţi oameni cu viaţa voastră, nu roboţi. Că poate mâine e ultima zi. Şi e păcat.
La revedere, Cezara.
Păcat, Dumnezeu s-o odihnească-n pace…
Citind primele pasaje ale postului tău, mi-au venit în minte secvenţe din “Sliding Doors” ( http://www.imdb.com/title/tt0120148/ ). Poate l-ai văzut…
Dumnezeu s-o ierte… E mare păcat când părinţii ajung să-şi îngroape copiii… Trebuie să dezbatem la nişte ceaiuri asta cu “carpe diem”.
Emile, l-am văzut după ce mi-ai zis de el. Te pune pe gânduri faptul că viaţa e totuşi un arbore întreg de decizii şi rămurici pe care o apuci în funcţie de ce se întâmplă sau ceea ce faci, nu? ca în teoria universurilor paralele. Oricum, şi filmul dă aceeaşi concluzie: indiferent de cale, punctul de sosire e acelaşi.
Neliniştitule, când ai chef matale.