Oprisem deunăzi la Rompetrolul din Otopeni (ah, benzinăriile, minunate locuri), să iau ţigări şi suc. Destul de aglomerat, şi înăuntru mergea doar o casă de marcat, la care presta de zor un băiat tăcut şi cu o mutră de “I really hate my job”. La cealaltă casă de marcat, n-am înţeles de ce, o fătucă în costum “biznis” stătea. Stătea în picioare, nu făcea nimic, doar se uita. Instalase service-packuri la casele de marcat, urmărea evoluţia dolarului, n-am înţeles, dar cert e că n-avea nici o treabă cu casa de marcat, ca să reducă numărul de cumpărători din coadă.
La casa de marcat, era o tipă care nu ştiu ce naiba a moşmondit, cert e c-a stat ceva până şi-a încheiat socotelile cu casa de marcat. În spatele ei, o tanti la vreo 40-45 de ani, purtând primele semne ale neîngrijirii de sine, cu o mutră a cărei acreală n-o puteau ascunde nici fardurile, nici ţoalele de firmă. Å¢inea în braţe un teanc de reviste “cu silicoane” (cum ar zice Mircea Badea), multe rău, fără nici o exagerare. Vreo 2 kile de Story, CanCan, şi alte tabloide care nu-s bune nici pe post de hârtie igienică, deoarece sunt tipărite pe hârtie lucioasă şi zgârie. Pe lângă reviste, o cutie mare de bomboane, şi parcă o sticlă de suc. Lângă ea, copilul (târziu mi-am dat seama că-i al ei, deoarece nu-i acorda nici măcar o privire, darmite să-i vorbească), cu acea privire de “nu am cunoscut încă nimic rău din lumea asta, centrul atenţiei mele este ursuleţul de pluş, şi chestia asta mă face să zâmbesc teribil”.
Termină tipa de la casa de marcat (care până la urmă mi se pare c-a plătit cu cardul, de-aia a şi durat atât de mult), şi vine rândul lui tanti cu CanCan. Nervoasă tare că firul existenţei ei fusese încâlcit de lunga aşteptare de 2 minute şi 40 de secunde, nu zice nici măcar “bună ziua”, şi-ncepe să-i trântească (nu exagerez, le arunca precum din avion) revistele pe tejghea băiatului de la casa de marcat, culminând cu ultima aruncare de 3 puncte, care-i răstoarnă omului scannerul de coduri de bare din suport! Bineînţeles, nici vorbă de “mă scuzaţi”. Bietul casier începe să-i scaneze produsele, pune la loc scannerul fără să zică nimic, şi-ntre timp apare şi el, masculul partener al madamei. Burtă revărsată peste curea, guşă, privire de “aş vrea să arăt ca în reclame, dar nu ştiu să mă bărbieresc precum ăia şi nici faţa nu mă ajută”, nici el nu aruncă vreo privire fetiţei (care încă zâmbea, ah, fericire de copil), şi îi comunică exhaustiv soaţei: l-am pus să facă plinul, şi doar nu era să aştept lângă el. Termină, pleacă, îmi iau şi eu ţigările şi ceaiu’, ies, văd maşina în cauză: BMW seria 5, argintiu, probabil diesel (îmi plac la nebunie oamenii care-şi iau diesel, deşi nu ştiu de ce fac asta).
Gânduri:
+ madam, faptul că nu mai poţi purta o conversaţie relaxată cu madamu’ pe parcursul unui drum la munte (că probabil într-acolo vă duceaţi), nu-ţi iubeşti copilul într-atât încât să te joci cu el 2-3 ore până la Sinaia, şi răbufneşte acreala din tine spre ăia aflaţi într-o poziţie inferioară social, te face o ROMÂNCÄ‚ NEAOŞÄ‚
+ tipule, dacă vrei prestanţă şi să dai bine lângă maşina aia, ia-ţi un aparat bun de bărbierit şi un abonament la sală
+ dacă aşa vă purtaţi mereu cu fetiţa, nu vă meritaţi copilul.
Şi eu? Eu l-am salutat pe tipul de la casa de marcat. Măcar atât puteam să fac.