plagne du bellecote

Mon Dieu, s-au făcut aproape 6 ani de când am plecat prima oară din ţară.

În 2003, pe vremea când România nici nu visa Uniuni Europene, s-a ivit ocazia primei plecări din ţară. Printr-un prieten, aveam ocazia să merg într-o excursie de tip “timesharing” (sau ceva de genul ăsta, nici acum nu ştiu detaliile exact): o săptămână în staţiunea de ski La Plagne. Da, noi ne-am dus într-o superbă staţiune de ski, întinsă pe vreo 2000 metri altitudine şi cu câţiva zeci de kilometri de pârtii, taman fix în mijlocul verii. Eh, am făcut prostii şi mai mari de-atât.

Cum pe vremea aia avioanele erau o chestie inaccesibilă pentru 4 studenţi săraci (mda, recunosc că sună cam ipocrit), s-a decis să mergem cu maşina. 8 zile pe drumuri, 7 săptămâni în Alpii Francezi. Un Opel break de 1.6 ne-a cărat vreo 5000 de kilometri cu beculeţul de “check engine” aprins pe noi şi bagajele noastre, alergând şi cu 190 km/h pe Autobahnuri. Deci, da, benzina lor era mai bună pe-atunci cred.

24.07.2003 însemna prima ştampilă în primul meu paşaport. Am plecat seara, am ieşit dimineaţa pe la Borş, şi după alte câteva ore de condus eram în miezul Ungariei intrând pe la Battonya. Prima noapte de somn în afara ţării a fost într-o casă de lângă lacul Balaton, cel mai mare lac din Europa centrală; după ceva ani, am revenit acolo. Nici unul din noi nu vorbea ungureşte, dar ne-am descurcat să plătim vigneta în forinţi şi să găsim cazare: un localnic ne-a lăsat o casă complet echipată cu tot ce trebuia (de la tacâmuri şi microunde la televizor şi combină muzicală) peste noapte, la echivalentul a vreo 25 de euro. Şocul cultural a fost numărul 1 (că nu ne venea să credem), şi şocul fizic a fost numărul 2, c-am tras un cap zdravăn la trezire în mobila respectivului, din cauză de construcţie-pat-cu-rafturi-deasupra.

Pe 25 ieşim din Ungaria pe la Redics, şi intrăm în Slovenia. Din Slovenia îmi aduc aminte c-am dormit la un hostel organizat în căminul unui liceu, berea Radler cu gust de lămâie, pizza la o terasă prin centru, discuţii cu localnicii nemulţumiţi de intrarea în UE şi salariile mici, un club la ultimul etaj al unui hotel în care se intra printr-un lift construit într-un tub de sticlă în afara clădirii, acrobaţii cu scutere pe bulevarde… şi-atât.

De-aici, datele nu mai sunt exacte, deoarece lipsesc ştampilele din paşaport: intrasem în Uniunea Europeană. Vag, îmi aduc aminte un hostel în Munchen, unde totul era organizat riguros aşa cum ne-aşteptam de la nemţi; pentru o şedere de-o noapte aveam cartele magnetice de acces, iar Coca-Cola rece la sticlă de 1 litru era nemaipomenit de gustoasă dimineaţa la mic dejun. Oraşul era plin de biciclete parcate, mai multe Porsche-uri de toate vârstele decât aş fi putut crede, mâncare la un restaurant grecesc, şi nişte fete care se jucau pe-o pătură întinsă pe trotuar, în centrul oraşului.

Verona a fost mai cu peripeţii. Ne învârteam aiurea căutând hostelul pe care-l rezervasem, nu-l găseam de vreo 3 ore bune (pe vremea aia nu existau GPS-uri ca acum), şi ne-am oprit într-o parcare să ne mai lămurim cum şi unde suntem. Nervos şi înfometat, mi-am aprins o ţigară din cartuşul de Marlboro Lights pe care le fumam pe vremea aia, aduse de-acasă (căci la noi era vreo 25-30 de mii pachetul, spre deosebire de cei 5-5,5 euro din UE), şi m-a mâncat undeva să fiu civilizat şi să arunc ţigara la coşul de gunoi. După ce coşul de gunoi a început să scoată fum, am observat şi inscripţia “numai pentru hârtii şi cartoane” tipărită pe partea cealaltă a pubelei. My bad. Cum un act de vandalism într-o ţară străină nu era taman o chestie care să-mi surâdă, m-am apucat să torn în pubelă suc clocit de căldură dintr-o sticlă aflată prin maşină (de vişine, ţin minte). Şi taman ce mă jucam io de-a pompierul amator, c-au apărut şi carabinierii, în persoana unui nea’ Cattani ras în cap şi c-o privire de recuperator profesionist. Eh, dac-a văzut el că habar n-am io italiană şi el engleză sau franceză, şi nici moacă de terorist n-am, am înţeles doar că trebuie să ne cărăm din oraş cât mai repede. Da, bine mă John Wayne care erai, şi ne-am dus să căutăm hostelul. Pe care hostel l-am găsit într-un final, observând cu moacele pătrate că era administrat de un ordin religios de călugări. Am raţionat rapid c-am pus-o, o să ne facă ăştia să ne culcăm la 9 seara ne ziceam… ne-am culcat pe la 3 noaptea după ce-am stat la taclale cu nişte spanioli aflaţi în excursie prin Europa cu rucsacul în spate. Vizavi de hostel era un magazin numit “Berile lumii”, am spart acolo raţia de euroi pentru vreo 2 zile. Frumos. Am simţit pedeapsa pentru dezmăţul alcoolic a doua zi dimineaţă, când a trebuit să urcăm mahmuri un ditamai dealul (unde era cantina hostelului) pentru a mânca micul dejun (2 cornuri mici, un ceai şi “bună dimineaţa”).

După vreo 3 zile pe drum, ajungem în sfârşit în La Plagne. Seara târziu, după un drum cu vreo 30 de serpentine ca pe Râşnov, ne ducem la restaurant să mâncăm. Fiind singurul vorbitor de franceză, ochesc ceva prin meniu care conţinea carne+cartofi+sos, decid că e suficient de încredere pentru a nu risca nimic, şi comandăm pentru 3 persoane (mi-a dat de gândit niţel că meniul menţiona respectivul fel de mâncare a fi pentru minim 2 persoane, dar eram 3 aşa că n-a mai contat). Al 4-lea amic decide că vrea să încerce ceva deosebit, şi-şi comandă nuştiuce peşte.
Eh, şi cum stăteam noi şi aşteptam, vine prima chestie: un ceaun de fontă cu ulei şi un aragaz de voiaj aprins sub el. Deja ne uitam cam suspect: ce naiba, ăştia ne pun să ne gătim singuri? Ceaunaşul a fost urmat repede de 3 castroane cu sosuri (demenţiale), un lighean cu cartofi prăjiţi în coajă cât pentru un regiment întreg, şi-un platou cu cubuleţe de carne. Şi 3 frigărui. Manevra era deci să-ţi iei carnea de pe platou, s-o perpeleşti în ulei pe gust, şi să te ghiftuieşti după plac. Evident, ne-am prins într-un târziu că e mai bine să laşi frigăruia cu tot cu carne în ceaun, ca să nu alergi carnea prin tot ceaunul când vrei s-o recuperezi. Per ansamblu, un deliciu culinar, delicios şi mult, taman ce ne trebuia după aproape o mie de kilometri făcuţi pe drum. Amicul cu peştele primeşte o farfurie mare ornată cu ceva urme de buruieni şi un cub cu latura de 3 cm, construit din carnea peştelui comandat. Arăta fix ca-n emisiunile alea culinare cu fiţe de pe la TV. Noi am dormit ca nişte zeppeline neîntoarse, lui după vreo 2 ore îi ghiorţăiau maţele. Norocul ţi-l mai faci şi singur, deci 😀

Cele 7 zile au trecut repede, deşi un pic plictisitor. Pe lângă fotbal cu alţi turişti (n-am înţeles de ce staţiunea era plină, că nu puteai schia nici dacă-ţi aduceai zăpada de-acasă), clătite flambate cu îngheţată şi belit ochii la magazinele de ţoale pentru snowboarderi, alte activităţi nu prea erau. Holbându-ne la harta staţiunii, am descoperit cu entuziasm că în acea mică staţiune cocoţată la naiba în praznic, exista “Carrefour”, care la noi nu era încă, dar de care auzisem! ura bă, vedem şi noi cum arată, etc până când ne-am dat seama că prin “Carrefour” ei înţelegeau substantivul comun, şi nu cel propriu. Deci carrefour-ul de pe hartă era doar o intersecţie de drumuri.

Întoarcerea a însemnat Paris şi Veneţia. Un Paris văzut în doar 3 zile, noi nimerind taman în mijlocul caniculei teribile care-a ucis vreo 15 mii de parizieni. Prima oară în Tour Eiffel, cazare la un hotel Formule 1 de la periferie (băile aveau semafoare, roşu/verde dacă erau/nu erau ocupate iar duşul era o cabină de plastic cu autocurăţare), metroul parizian, un aer cald şi vâscos ca un sirop chiar şi la 2 dimineaţa, hotdog pe Champs d’Elysees, platou de brânzeturi şi vin roşu în casa tatălui Ioanei, un întreg şoc cultural per total. Veneţia fugitiv, cu o parcare pentru turisme infernal de scumpă (ceva de genul 18 euro pentru câteva ore, dacă ţin bine minte), un Burger King murdar, un iaht uriaş parcat lângă bărcuţe, taxiurile ornate cu lemn lăcuit şi autobuzele înghesuite pe apă, dar cu toate astea … Veneţia. Un Milano adormit, prins într-o zi de duminică parcă, din care nu mai ţin minte mare lucru. Nişte claxoane şi flashuri la plecarea dintr-o parcare – pornisem maşina şi ne uitasem borseta cu toate paşapoartele pe plafonul ei, iar omul din spate ne făcea semn.

Vreo 14 zile, concretizate în vreo 7 ştampile pe paşaport, care împreună cu câteva mici suveniruri constituie singurele amintiri ale acelor vremuri (n-aveam aparat de fotografiat). Paşaport pe care l-am declarat pierdut când a trebuit preschimbat, neştiind că cel vechi se poate păstra. A urmat primul zbor cu avionul, au urmat alte ştampile în el, fiecare cu-a sa poveste. Vremuri…