În principiu, am renunţat să-mi mai pese de politică acum o bună vreme, dându-mi seama că rolul autorităţii şi instituţiilor de conducere nu are nici o legătură cu buna stare a celor pe care-i conduc. Precum nu înţeleg fotbalul de ce ar trebui să-mi pese de unii care aleargă după o minge, când lor nu le pasă de mine ?, aşa nu mă interesează nici politicienii şi circul aferent, întreţinut periodic cu vârfuri de intensitate în cicluri de 4-5 ani.
Problemele la nivel naţional sunt mult prea discutate şi răstălmăcite pe toate talkshowurile şi emisiunile de analiză politică: lipsa infrastructurii rutiere şi feroviare, educaţie reformată haotic de câte ori i se năzare ministrului în funcţie o idee creaţă, un sistem sanitar care trăieşte din cârpeli şi improvizaţii, justiţie ineficientă şi coruptă, poliţie fără buget şi cu ultimele fărâme de autoritate împrăştiate-n vânt, contractele lucrărilor publice acordate pe principiul para-ndărăt, şi tot aşa. Practic, cea mai bună ilustrare a stării actuale (ţara arde/baba se piaptănă, şi alte proverbe de mare spiritualitate românească) este dată de captura din dreapta, de pe un site de ştiri.
Lord Acton spunea că puterea tinde să corupă, iar puterea absolută corupe absolut. Plato îşi punea problema acum multă vreme că un pericol inerent sistemului democratic este constituit de interesele economice ale celor aleşi la putere, care tind să influenţeze negativ deciziile acestora, schimbându-le scopul din beneficiul celor mulţi şi slabi în beneficiul celor puţini şi puternici. Justiţia este păstrată în acest context ca o simplă iluzie pentru cei mulţi şi slabi; perpetuând aparenţa dreptăţii şi a justiţiei funcţionale, cei aflaţi la putere îşi pot menţine astfel mai uşor beneficiile şi avantajele.
În Republica, acelaşi Plato explică decăderea aristocraţiei, forma de stat considerată ideală de filozofi (aristocraţia fiind definită drept “conducerea de către cei mai buni”). Decăderea ar începe în momentul când aristocraţii (“gardienii” în text) nu vor accepta să îşi abandoneze copiii ce nu îşi au locul printre ei, pierzându-şi respectul din partea războinicilor şi a oamenilor de rând.
Preluarea puterii va fi făcută de războnici, care deţin monopolul forţei brute în organizarea statului ideal. Aceştia pot trăi la început fără acumularea de bogăţii materiale, şi vor instaura o timocraţie: stăpânirea prin onoare. La rândul lor, vor pierde puterea şi respectul când copiii lor îşi vor da seama că pot folosi puterea dobândită pentru a obţine şi avere.
Avem acum forma de stat numită oligarhie: suveranitatea celor puţini (sau plutocraţie). Principiul de bază în conducere este dorinţa celor bogaţi; iniţial, acest principiu rămâne disciplinat şi controlat, deoarece regula de bază în a fi bogat este imposibilitatea abandonării în cheltuială şi plăceri hedonistice. Vine însă momentul în care copiii celor bogaţi vor risipi iremediabil averea părinţilor, sau cei săraci se vor ridica şi îi vor răsturna pe cei bogaţi: atunci trecem la democraţie.
Democraţia este stăpânirea de către popor, o formă de organizare în care toate dorinţele oamenilor sunt egale. Plato o consideră forma ideală, şi o respectă, dar îi acceptă şi caracterul uşor utopic: la un moment dat, democraţia devine indisciplinată şi haotică din cauza imixtiunilor dintre faptul că unii au posesiuni, iar alţii au dorinţa de posesiuni. Lord Macaulay fixează punctul în care democraţia începe să se fărâme a fi în momentul în care unii oameni realizează că pot vota aşa încât să-şi asigure bunăstarea. Pentru a instaura ordinea, cei mulţi acordă puterea unei persoane, iar în momentul dobândirii unei puteri suficiente (vezi spusele lui Lord Acton), această persoană va deveni un tiran.
Conform evoluţiei descrise mai sus, momentan ne aflăm la graniţa dintre un sfârşit de democraţie oligarhică şi tiranie. Habar n-am dacă suntem în stare însă măcar de asta, să instaurăm un tiran ca la carte. Mă rog, toată polologhia asta e cauzată de faptul că habar n-am cu cine votez, deşi probabil n-o să votez…