post-script, cfr

Şi gata luna de suspendare a permisului, gata mersul cu trenul. Îmi pare rău? nu. Deşi mişcarea fizică pot spune c-a fost bine venită, disconfortul şi timpul pierdut pe drumuri cu transportul în comun sunt extrem de enervante (taxi, tren, metrou, metrou, mers pe jos, mers pe jos, metrou, metrou, tren, autobuz şi timpii de aşteptare corespunzători fiecărei virgule din enumerarea anterioară). În plus, mi-am dat seama că maşina mea este cea mai bună barieră faţă de mediul înconjurător, este prezervativul meu într-o lume foarte murdară şi zgomotoasă.

În toată luna asta, au fost destul de multe momente la care m-am gândit că ar merita să ajungă în scris aici, dar până la urmă am ales doar două: unul bun şi unul trist. Las la o parte nenumăraţii oameni care “merg cu naşul” (numai pe un Bucureşti – Ploieşti vedeam zilnic câte 3-4, şi asta doar în jurul meu), navetiştii şi tiparele de oameni care fac naveta, etc etc. Irelevante. E suficient de ştiut că în IC şi R sunt condiţii apropiate de Europa vestică, mai jos e naşpa.

Primul moment pe care-l scriu e unul trist. Mă întorceam cu un accelerat de Buzău, m-aşezasem într-un compartiment şi stăteam cu căştile-n urechi. Vizavi se aşează o femeie între 2 vârste, îmbrăcată în haine chinezeşti, cu mâinile bătătorite şi pielea îmbătrânită prematur, strângând în pumn o sacoşă. Era clar că nu are bilet, după cum palma o hârtie de 10 lei împăturită în pumn, suficient de stângaci însă pentru a fi vizibilă. O mai dădea de gol şi privirea de animal hăituit cu care urmărea apariţia controlorului pe culoar. A stat tresărind (la propriu) până a venit controlorul, şi atunci a dispărut câteva secunde (în general, afacerile astea se rezolvă la cap de vagon unde nu sunt călători), după care s-a întors şi a adormit. Ce m-a mirat şi întristat oarecum, este atitudinea speriată de vânat hăituit; după cum spuneam, sunt mulţi care merg “cu naşul”, dar toţi pe care i-am văzut erau extrem de nonşalanţi şi relaxaţi, răsuflând a “şmecherie” ieftină. Femeia asta era clar că n-avea bani, n-avea ţoale roz/mov şi bijuterii din tablă galbenă, doar o privire obosită şi din care dispăruse orice speranţă. Şi câţi oameni ca ea or mai fi?

A doua fază e una mai veselă, pentru cine o citeşte. Mie mi-a trezit doar instinctele violente 🙂 eram într-un rapid de data asta, care avea vagoane cu etaj. Vagoanele astea cu etaj au la capete o scară din 2 segmente, şi la etaj trei scaune pe fiecare parte a vagonului aşezate faţă-n faţă, ca la metrou. Între etaje, se mai găsesc câte 4 scaune pe fiecare parte. Bun, şi se urcă o şatră de ţigani (la propriu şatră, erau n-şpe mii de membri ai familiei, împreună cu căruţ de copil, puradei de toate vârstele, nişte paporniţe uriaşe burduşite până la refuz, etc) ce ocupă 4 locuri la mijloc, şi la etaj urcă piranda cu puradeii…

Şi-ncepe circul.

Piranda cu un puradel mic (adică mic nene, nu mergea în picioare ci de-a buşilea pe podeaua jegoasă a vagonului, şi ie-te aşa îşi dezvolta sistemul imunitar) urcă pe scaunele de vizavi de mine, şi-ncepe să discute cu ăilalţi la un volum decibelic de-mi provoca puternic căştile izolatoare fonic. Ce discuta, nu ştiu, dar alterna probabil între ultimul articol al lui Patapievici, împrumutul de la FMI şi înjurături la adresa puradeilor care nu stăteau cuminţi. La un moment dat, când se potoleşte, scoate din buzunar … nu veţi ghici never-ever: un MP3 player! Roşu. Cu cablul de la căşti argintiu-strălucitor, şi-ncepe să bată ritmul din picior. Probabil asculta manele. Eu ascultam Stevie Ray Vaughan. Puradeii ce ştiau să meargă pe picioarele proprii încep o cursă de-a lungul culoarului vagonului, moment în care mi-a încolţit şi mie ideea să-mi întind picioarele pentru a le pune piedică. N-am făcut-o. Nu ştiu să mă distrez, e clar 😀

La un moment dat, piranda se înfige precum vulturul pe şoarecul de câmp în ceafa unuia din puradeii ce moşmondeau pe podea în patru labe, şi scoate din buzunaaar… nu, n-aţi ghicit nici de data asta … o sticlă de parfum! cu care se pune pe stropit puradelul jegos de parcă-l băgase la program de deparazitare. De fapt dacă stau mai bine să mă gândesc, s-ar putea ca asta să fi şi fost procedura în cauză. No, acum tot vagonu’ miroase a imitaţie de parfum “Harmani”, se mai linişteşte un pic treaba… moment în care pe muzica lu’ nea’ Jimi în căştile mele se desfăşoară al doilea moment de cascadorii râsului, când gravitaţia dovedeşte că are legi ce se aplică mereu, nu ca alea aplicate de justiţia română.

Èšineţi minte căruciorul ăla de la început? Ä‚ştia-l parcaseră fix în capătul scărilor ce dădeau la etajul superior al vagonului, iar prima frână a trenului combinată cu lipsa oricărei piedici la roata căruţului duce la prăvălirea căruţului pe scări, până la parter. Din fericire, fără puradel în el (n-am nimic cu copiii, ăştia nu ştiu mai bine de-atât şi nu-şi pot alege părinţii). Bineînţeles, iar “hauleo praleo auleo” şi alte invective similare, continuate cu reaşezarea căruţului perpendicular pe trepte. Acum nu mai putea trece nimeni, dar măcar nu mai cădea căruţul.

Drumul până la Ploieşti cu trenul durează 50 de minute, aşa c-au trecut repede. Nu suficient de repede cât să mă trezesc la capătul călătoriei cu piranda melomană trântită în stil Playboy (din fericire fără nuditate, că-mi scoteam ochii cu o furculiţă ruginită), ferind un puradel patruped cu piciorul stâng şi extrăgându-l pe dreptul dintre tălpile altui puradel plimbăreţ pe culoar, pentru a mă îndrepta spre scări. Noroc c-au avut ideea să mute căruţul pân’ la urmă, că tare mă rodea să-i aplic metoda din Carrefour de îndepărtare a căruţurilor lăsate la perpulis în mijlocul culoarului: înainte, calcul traiectorie, zbang!

Şi deci după cum vă ziceam, bine c-am scăpat de tren.

P.S. Căutând o poză ilustrativă pentru articolul ăsta, am dat doar de poze cu purici pe scaunele din tren, cu zăpadă intrată în vagoane, cu compartimente murdare de coji de seminţe şi altele asemenea. N-am avut parte chiar de experienţe atât de neplăcute în luna mea feroviară, dar totuşi există.