Şi totuşi, de ce să mă întorc?

O să reiau, din plictiseală, nişte idei pomenite mai devreme despre viaţa de-aici. Dar o voi face în exemple, comparând o zi de aici cu o zi de-acasă.

Dubai: mă trezesc, mănânc, beau cafeaua. Cobor cu liftul în parcarea subterană, iau maşina. Aştept 15 minute în ambuteiaj până ies în şoseaua mare, fac 40 km în 20 de minute (mergând legal), mă învârt 15 minute până găsesc loc de parcare, iau laptopul şi urc la birou.

Bucureşti: mă trezesc, mănânc, beau cafeaua. Cobor pe scări, nu am lift. Ajung la maşină, admir ultima zgârietură aplicată, claxonez până se trezeşte cercopitecul care m-a blocat să îşi mute maşina. Plec, stau 45 de minute în trafic până ies la drumul mare, fac 40 km în 40 de minute (mergând tot legal), stau încă o oră blocat în trafic, încă 30 de minute în trafic urban, şi ajung la birou. Ce-i drept, parcarea aici e mai aproape de sediu decât în Dubai.

Dubai: mă duc la supermarket. Ajung, parcarea e imensă, chiar şi în weekend se găseşte un loc undeva. Locurile disponibile pe fiecare culoar sunt afişate pe un panou electronic. Se parchează corect, în spaţiile marcate; foarte rar sunt maşini parcate pe locurile de invalizi. Îmi iau căruciorul, aleg cu greu între cele 5 mărci de sucuri naturale de portocale disponibile (asta dacă nu îmi iau suc de portocale preparat pe loc), văd ce a mai apărut nou, plătesc şi ies. Până la maşină am culoar special pentru cărucior, pe care maşinile nu circulă, ca să îmi pot încărca liniştit paporniţele în portbagaj. Duc căruciorul la loc şi plec.

Bucureşti: mă duc la supermarket. Dacă e weekend, adio parcare uşoară. Mă strecor printre trei maşini lăsate “pe avarii”, pe lângă una parcată călare pe marcaje, dau nişte cărucioare lăsate alandala la o parte şi parchez … pe undeva. Mă învârt în magazin printre cumpărători haotici, căruţuri lăsate în mijlocul culoarelor pentru că o madamă cu trei rânduri de şunci nu se poate decide ce detergent să aleagă şi studiază problema, stau la o coadă imensă la casă şi plec. Cu căruţul printre maşini, pe un pavaj de piatră cubică atât de prost pus încât toate sticlele din căruţ zdrăngăne ca nişte clopoţei, admir încă o zgârietură pe maşină lăsată de cărucioarele lăsate de alţii alandala, încarc paporniţele, duc căruciorul … şi plec.

Dubai: e weekend, ies seara în oraş. De ales, fără număr: de la baruri cu tematică sportivă, la chillout lounge-uri cu muzică relaxată, la baruri moderne, toate arată impecabil şi ultra luxos (de exemplu, în băi există prosoape de unică folosinţă din bumbac, canapele de piele mai luxoase decât ce-am eu acasă, flori şi tablouri, loţiune de mâini). Muzică live cu orchestră sau solistă+pian, ori un mix ambiental tocmai scos pe piaţă (un Buddha Bar, un Claude Challe, de-astea). “Căpitanul de sală” (aşa se numeşte “şeful de sală”) îţi găseşte un loc imediat, sau dacă ai preferinţe perverse de genul “vreau 4 locuri la geamul barului” se dă peste cap ca să te mulţumească. Dacă într-adevăr nu poate, îşi cere scuze la nesfârşit până începi tu să te simţi prost. Odată ce te-ai aşezat, apare imediat meniul, îţi alegi dintr-o luungă listă de cocktailuri şi mocktailuri, în 5 minute apare tot ce-ai cerut pe masă. Dacă vrei o havană, poftim de ţi-o alege din humidor. Preţurile sunt apropiate de preţurile de supermarket, cu excepţia băuturilor alcoolice, care au nişte preţuri relativ astronomice comparativ cu cele din ţară.

Bucureşti: e weekend, ies seara în oraş. Am de ales între nenumărate terase cu scaune de plastic, sau cluburi cu pretenţii de lux şi băşini similare, unde ies toţi parveniţii locali pentru a-şi etala ultimele cuceriri siliconate sau a-şi arunca cheile de la maşină pe masă împreună cu noul telefon mobil. În primele urlă muzica şi nu ai cum să te înţelegi om cu persoană din cauza hărmălaiei, în ultimele urlă muzica şi … cam la fel. Diferă luminile. Te lupţi prin beznă să găseşti o nenorocită de masă liberă, te aşezi, şi dacă ai noroc te observă cineva să te întrebe cam ce vrei de la viaţă… de la bar. Ar fi bine să te încadrezi în ceva care se găseşte la sticlă, şi să n-ai pretenţii de cocktailuri mai ciudate (poate doar dacă ai chef să ţi le mixezi singur). Suporţi cât suporţi, pe la 2 AM oricum vor începe manelele. Ceri o notă de plată care vine după juma’ de oră şi te cerţi cu chelneriţa pentru 2 sticle de Jack Daniels în loc de una.

Dubai: te duci la plajă. Nimeni nu te stresează la cap, nu urlă muzica pe plajă. Barurile sunt retrase înspre uscat, muzica e în surdină în timpul zilei. Există beach-bar-uri ca la carte, care vor pune muzică odată cu începerea nopţii, şi se vor umple cu “trendinezi”. Securitatea e impresionantă, zeci de dulapuri bipede cu staţii de emisie recepţie la centură se plimbă prin zonă. Se stă la bar sau pe saltele imense, aşezate pe plajă. Dacă am băut, iau un taxi până acasă, care taxează la preţul corect afişat pe portieră. Dacă nu am băut, iau maşina din parcare şi mă duc acasă, unde mă distrez pe seama benzilor de cauciuc de pe pereţi şi de pe colţurile de zid (pentru protejarea maşinii) şi a oglinzilor de unghi mort din curbe.

Bucureşti: plajă. Manele, porumb fiert, scandal, şezlonguri scumpe, gunoi. Am obosit.