Uruguay, dia #9

Când eram în Dubai, am scris despre diferenţele dintre Dubai şi Bucureşti referitoare la o simplă zi de lucru. Păi, să facem la fel şi aici.

Trezirea pe la 8:30, 9:00. Mic dejun la hotel, unde în ciuda faptului că e un hotel (teoretic) de-ăla deştept şi frumos, tot în spaniolă trebuie să vorbeşti ca să rezolvi ceva. Deja am învăţat ca papagalul numărul camerei în spaniolă, pe care trebuie să-l spui chelnerului pentru nota de plată. Unul mi-a zis că par italian după accent, altul mi-a zis că am un accent arăbesc combinat cu rusesc… sunt un potpourri de naţii, ce mai! Absolut nimeni nu a reuşit până acum să-mi pronunţe corect numele, chestie care mă distrează foarte tare. Dacă mă chema Calistrat Hogaş, cred că-i nenoroceam. Revenind, mic dejunul este o chestie gen bufet suedez, cu obişnuitele sucuri/cereale/fructe/iaurturi, şi cu 50% din bufet constituit din prăjituri/tarte/checuri şi alte de-astea. Sunt omuleţii ăştia obsedaţi de prăjituri cum n-am văzut, există multe magazine dedicate doar dulciurilor şi deserturilor; dacă aş fi rău, aş zice că de-aia sunt atât de mulţi obezi pe stradă. Eh, măcar cafeaua e bunicică.

Urmează 2 minute de mers până la staţia de taxiuri, unde mai mereu e o fătucă urâţică, cu piercing în buză şi tatuaje, îmbrăcată cam anapoda (cam ca pe centură, aşa), care deschide portiera clienţilor care se urcă în maşini. Şoferii de taxi îi dau câţiva pesos întotdeauna, înainte să plece în cursă. N-am înţeles de ce fac asta — pentru marele serviciu că deschide portiera ? Ie-te unde era valet parking şi nu ştiam…

Toate maşinile de taxi sunt din clasa “a dracu’ de mică”, sau “foarte compactă”: maşini gen Fiat Punto. Nu numai că sunt înghesuite din fabricaţie, dar se adaugă şi restrângerea spaţiului din spate datorită peretelui de separaţie cu şoferul. Adăugând şi înălţimea propriei persoane, totul se poate traduce într-un exerciţiu de contorsionare şi gimnastică forţată la fiecare urcare şi coborâre din taxi. Aparatul măsoară în nişte unităţi de măsură necunoscute (prima oară am crezut că sunt pesos, dar m-am înşelat); când ajungi la destinaţie, cauţi pe o foaie de hârtie atârnată de tavan şi vezi cărei sume corespunde cifra afişată pe aparat. O cursă până la birou înseamnă 20-25 de unităţi, adică undeva între 50-60 de pesos (cam 2 euro).

Munca de birou e la fel ca peste tot: birouri noi, scaune ergonomice, cablul de reţea din perete, telefoanele pe masă… nimic interesant. Singura chestie mai delicată este că trebuie să fii (mult mai foarte) atent la lucrurile personale lăsate prin birou; ieri s-au furat 5 laptopuri în timpul zilei, deşi există gardian la intrare. Naşpa.

După o zi mai mult sau mai puţin aglomerată de muncă, se parcurge în sens opus acelaşi drum cu taxiul, până la hotel (uraa, mi-au adus din nou toate prosoapele la loc). Å¢inând cont de preţurile din restaurantul hotelului, care pot fi uşor catalogate drept nesimţit de mari, se merge la masă într-una din terasele apropiate… cu opţiuni deloc variate şi foarte puţine la număr în privinţa mesei. Din fericire, am descoperit un restaurant foarte frumos în Ciudad Vieja, pe numele lui “La Corte” … cam departe, dar merită efortul. Felurile principale de mâncare 200-250 de pesos, o Corona 30 de pesos, după care n-am mai reţinut nici un preţ, din pură lene.

Trabajo s-a voalat brusc pe moment (cât de uşor şi repede se poate transforma nebunia în linişte şi relaxare), aşadar dacă mâine nu plouă cum zice prognoza meteo, ar trebui să ajung în Colonia del Sacramento. Cu autobuzul, că de maşină nu se prea pune problema, fir-ar să fie. Azi trebuie să găsesc o spălătorie în zonă, deoarece deştepţii de la hotel vor 20$ (americani) să-mi spele o cămaşă. Vom reveni.

Şi în încheiere, pe post de duda zilei, un arab mulţumeşte într-un e-mail altuia care l-a ajutat (în engleză): thank you for your intimate support. Amuzanţi rău.