Acumularea de multă muncă din ultima vreme a însemnat automat şi tinderea la zero a cantităţii de timp liber disponibil. Când ai un milion de lucruri de făcut, şi nu mai eliberezi din presiunea acumulată, rişti s-o iei razna destul de repede. Dar cum să faci rost de timp liber, când nu-l ai? Ce mai poţi sacrifica, la ce mai poţi renunţa?
Şi uite-aşa am făcut ceea ce dacă mi-ar fi spus cineva acum 3 ani că voi face, aş fi pariat că persoana respectivă e nebună.
Offline.
Toată lumea se plânge de stress, de muncă, de lipsa de timp liber. Eu dau vina pe ideea de “always on”. Pe mesageria instant. Pe cei care se aşteaptă să răspunzi IMEDIAT atunci când îţi dau un mesaj. Pe cei prea leneşi să încerce să se descurce singuri, şi preferă varianta uşoară: să dea un mesaj şi să aştepte răspunsul mură-n gură. Pe cei care cred că e ok să te sune pe telefonul mobil pentru nimicuri, şi mai mult – se crizează foarte tare când nu le răspunzi. Pe cei care-şi verifică emailul din 2 în 2 minute, pe cei care întrerup orice fac pentru a răspunde la telefon, pe cei care consideră un apel pe telefonul mobil mai important decât ceea ce făceau atunci.
Ei bine, info pentru cei care trăiesc încă în coşmarul ăsta: trebuie s-o faceţi singuri, altfel nimeni n-o va face pentru voi. Ideea de always-on e complet dăunătoare oricărei tentative de concentrare, indiferent de ce aţi spune voi. Când te concentrezi 15 minute pe o sarcină, şi zdrang apare fereastra de Yahoo, s-a dus naibii toata concentrarea, ai ieşit din zonă. Până şi lista de contacte e dăunătoare: cine-a intrat, cine-a mai ieşit, ce status interesant are X, hai să văd ce link are Y la status şi click! ajungi iar pe cine ştie ce pagină… şi tot aşa.
Dacă e cu adevărat important, înseamnă că e suficient de important încât să plăteşti cei 10-20 de cenţi pentru a mă suna. Dacă mă suni de 333 ori pe zi cu tot felul de tâmpenii, atunci ai mari şanse să încep să nu-ţi răspund la telefon. Dacă suni şi vezi că nu răspund, dă-mi un SMS sau un e-mail, şi mă voi ocupa atunci când voi avea timp. Faptul că-mi trimiţi un e-mail şi după aia mă suni la 5 minute să mă întrebi dacă am primit mailul şi l-am citit, e o dovadă de impoliteţe.
Orele de program sunt 9-17. Dacă suni în afara acestor ore, ai mari şanse să nu-ţi răspund. Nu mă interesează de ce s-a întâmplat, cum s-a întâmplat, ce s-a întâmplat. Dacă e o urgenţă, suni poliţia, pompierii sau salvarea. Dacă s-a întâmplat ceva rău cu un lucru sau un eveniment de care răspund direct, fii sigur că ştiu deja despre asta şi nu e nevoie să mă suni şi tu pentru a-mi spune ceea ce ştiam de-acum juma’ de oră. ŞTIU, MÄ‚ OCUP, FAPTUL CÄ‚ MÄ‚ FRECI LA CAP NU ÎNSEAMNÄ‚ CÄ‚ O SÄ‚ SE REPARE MAI REPEDE.
După 17:00, e timpul propriu, TIMPUL LIBER. Poate mănânc, şi n-am chef de telefonul tău. Poate dorm, din cauză că-s obosit. Poate mă dau cu pluta pe gârlă, fac sex, mă ocup de un hobby sau orice altă activitate care-mi place infinit mai mult decât inepţiile tale sau problemele tale tehnice sau faptul că tu ai timp liber de pierdut cu palavre şi eu nu. Încercaţi să vă rupeţi de boala asta a “mereu online, mereu disponibil” şi vă veţi simţi mult mai bine. Azi am spălat geamurile şi-am meşterit la maşină. My time.
Cata dreptate ai frate. Citind imi aduc aminte cand te sunam. Cat de praf eram. Inca mai am obiceiul sa intreb oamenii cum sa fac anumite lucruri in loc sa caut pe net. Mi se pare mai rapid dar ma insel.
Daca eu caut acum imi ia mai mult timp dar pe termen lung o sa imi ia mai putin si o sa pot face lucrurile mai repede.