Vis cazon

Avea 49 de ani şi abia începuse să albească. De aproape 7 ani se retrăsese inexplicabil din viaţa tumultoasă în care trăia, şi alesese să conducă garnizoana de lângă satul X, aflat undeva la capătul lumii. Era fix genul de loc în care nu-şi închipuise niciodată că va ajunge; locul care poate fi descris doar prin expresia “aici nu se întâmplă nimic, niciodată”.

Stătea blazat şi singur la biroul aflat într-o cameră la capătul unui hol răcoros, într-o clădire construită cu mult înainte să se fi născut. Geamurile deschise nu făceau decât să dea voie muştelor leneşe să intre şi să iasă în încăperea mobilată spartan, cu tablouri prăfuite şi o duşumea atât de scârţâitoare încât şi-un purice ar fi fost asurzit de efectul propriilor paşi. Stătea rezemat pe un vechi scaun cu căptuşeala ruptă pe-alocuri, dar foarte confortabil de altfel, şi cu picioarele tolănite pe birou într-o manieră foarte blazată şi relaxată, total opusă funcţiei sale de militar.

În ciuda vârstei sale, lungii ani de pregătire militară şi regim drastic de viaţă îl făceau să arate încă foarte bine. Statura impozantă şi constituţia solidă, împreună cu un chip cu trăsături bine sculptate şi o coamă de păr des şi negru, erau ştirbite doar de o barbă neîngrijită de câteva zile şi un veston militar descheiat la primii nasturi. Îl favoriza mult şi privirea tăioasă, având încă acea strălucire în ochi pe care abia o mai întâlneşti la adolescenţii care sunt gata oricând să se lupte cu întreaga lume, darmite în ochii unui om aflat pe drumul spre pensionare.

Se împăcase relativ greu cu decizia luată, decizia de a se retrage în pustietatea asta uitată de lume. Se împăcase greu, dar nu lăsase niciodată să se vadă acest lucru. Zâmbea uneori în gând, spunându-şi că dacă ar fi avut viciul jocurilor de noroc, ar fi putut face averi din poker: nimeni nu reuşea să-şi dea seama ce-i trece prin minte, studiindu-i trăsăturile faciale. În plus, era dinainte conştient de plictiseala inevitabilă ce îl aştepta în acest loc, după zeci de ani petrecuţi la manşa unor prototipuri de avioane aflate tehnologic cu mult înaintea vremurilor lor, la nenumărate evenimente mondene prilejuite de încheierea contractelor cu sume exorbitante, lângă diverse aventuri de-o noapte cu femei mult prea uşor impresionate de uniforma şi prestigiul său.

Şi totuşi, aşa cum stătea singur în biroul său, ceva îl frământa. Numai cineva care-l cunoştea bine şi-ar fi dat seama de asta, căci singurul lucru care-l trăda era modul nervos în care se juca cu stiloul argintiu de pe birou, preferatul şi singurul lui instrument de scris. Dar nici măcar cine-l cunoştea foarte bine n-ar fi fost în stare să spună la ce se gândea.

Liniştii toropite şi bâzâitului aleator al muştelor i se adăugă însă un zgomot de paşi agale, ce scârţâiau crunt pe lemnul preistoric al holului. Absent, aruncă o privire spre uşa dată de perete a biroului abia atunci când paşii se opriră chiar în intrare. Era aghiotantul său, un tânăr de vreo 25 de ani care fusese detaşat aici din motive disciplinare. Nu era însă genul de militar încorporat cu forţa şi indisciplinat din prostie, ca singur mod de manifestare a urii faţă de sistem, ci un rebel simpatic. Un rebel suficient de inteligent încât să ştie cum şi cât îşi poate permite să ia în derâdere diversele cutume rigide împământenite în militărie… un fel de Che Guevara mai modern. Probabil de-asta îi şi era simpatic, se regăsea parţial în felul lui de-a fi.

Aghiotantul îşi imita superiorul în ce priveşte barba şi vestonul deschis la guler, două lucruri total anapoda cu ţinuta unei garnizoane care se respectă. Stăpânea cu mare pricepere meşteşugul vorbirii cu ţigara în gură, lucru pe care urma să-l facă şi acum de altfel. Oprirea lui în pragul uşii fusese făcută din simplul motiv că nu ştia cum să-şi interpeleze superiorul; n-ar fi îndrăznit oricum să-l deranjeze, şi aştepta să-i întâlnească privirea ca semn de conştientizare a prezenţei sale în cameră. Odată acest lucru înfăptuit, scoase primele cuvinte.

‘trăiţi domnu’ general, a venit camionul şi v-am adus cutia de cubaneze ca de obicei!

Cubanezele erau havanele sale preferate Saint Luis Rey Regios, singurul viciu păstrat de-a lungul anilor. Erau aduse periodic, pe filiere neoficiale, doar una din multele filiere neoficiale pentru procurarea diverselor mici plăceri ale celor cu grade mari din sistem.

Privirea tăioasă se focaliză puternic în ochii aghiotantului pentru câteva secunde, fâcându-l pe acesta să rămână puţin încremenit. Liniştea rurală ce fusese deranjată de vorbele acestuia fu din nou străpunsă de vocea controlată şi calmă:

Nu se fumează în garnizoană. Poţi ieşi afară.

Încremenirea aghiotantului se transformă într-o adevărată stare de şoc. Generalul său să-i spună că nu se fumează în garnizoană, când această regulă era ignorată de ani de zile? Generalul, care în zilele sale bune îl invitase să fumeze din havanele lui, în timp ce povestea păţanii din armată deasupra unui pahar de whisky dintr-o rezervă neştiută, dar aparent interminabilă? Mirarea îi era atât de mare, încât tot ceea ce mai putu grăi fu un nefericit …

…daaar…

Şi acesta fu picătura ce umplu paharul, apăsarea de buton care eliberează miile de tone de apă încătuşate de un imens baraj. Vocea calmă şi controlată se dezlănţui ca tunetul puternic şi profund al unui motor de avion cu reacţie, punctând cu o intonaţie impecabilă fiecare cuvânt:

În garnizoană nu se fumează! Ieşi imediat afară, vei fi sancţionat conform regulamentului aflat în vigoare! Eşti liber!

Ochii aghiotantului se măriră şi mai mult decât ar fi crezut posibil. Se întoarse puţin speriat pe câlcâie, şi porni în pas rapid de-a lungul culoarului, ridicând valuri puternice de praf în lumina razelor de soare ce străbăteau crăpăturile din obloanele de lemn, acompaniate de tânguielile prelungi ale lemnului uscat din duşumea.

Nu-şi mai văzuse niciodată generalul într-o asemenea stare, şi n-avea nici cea mai mică idee despre cum să procedeze. Însă, cu toată puţina lui experienţă de viaţă, îi era clar un singur lucru: generalul era puternic deranjat sau supărat de ceva anume. Şi mai ştia că niciodată, în cei 7 ani de când îl cunoştea, nu-l mai văzuse astfel.