vis cazon (3)

Continuare la vis cazon, vis cazon (2).

În goana lui de a pleca, nu prea gândise anumite lucruri. Era un defect pe care se chinuia să-l corecteze din tinereţe, când îi provocase şi cele mai mari regrete. De-atunci încoace, se tot autodisciplina permanent, încercând să-şi plănuiască mai bine acţiunile, pentru a nu repeta greşeli ireparabile. Cel mai important lucru pe care nu-l prea planificase era faptul că în ţările sud-americane de lumea a 3-a, cererea pentru ingineri experţi în telecomunicaţii GSM nu era chiar atât de mare; ar fi avut mai mult succes ca taximetrist. Dolarii aduşi de-acasă ajunseseră pentru câteva săptămâni de trai turistic, în care continua să-ncerce a se convinge c-a făcut ce trebuia şi să-şi fixeze bine în cap ideea că n-avea la ce să se mai întoarcă acasă. Dar dolarii se terminaseră, şi era vremea să dea niţel cu fruntea de pragul de sus.

Vreo câteva seri la rând evaluase variantele pe care le-avea în privinţa câştigării banilor de zi cu zi. Îşi cumpărase o motocicletă care-acasă ar fi fost numai bună de muzeu, un vechi BSA (Birmingham Small Arms Company) britanic a cărui modalitate de ajungere în capătul lumii la care se afla ar fi fost probabil interesantă în alte circumstanţe, dar acum nu-i prea păsa de asta. Cu BSA-ul se ducea seara pe plajă, când începea să apună soarele. Într-una din seri găsise un scaun de autoturism aruncat de valurile oceanului pe plajă; foarte încântat de “captură”, îl târâse prin nisip şi-l ascunsese după o stâncă, transformând locul ferit în micul lui colţ de meditaţie. Stătea acolo în linişte şi tăcere ascultând apa izbindu-se de plajă, privind cum se culcă impasibil soarele, fără a-i păsa prea mult de viaţa, bucuriile şi necazurile celor pe care-i lumina zilnic.

Opţiunile nu erau prea multe; ar fi putut să numere cărţi în cazino şi să câştige la black-jack, dar nu era o sursă de venit viabilă pe termen lung, ar fi intrat prea repede în atenţia interlopilor locali. Experienţa lui tehnică îi era inutilă, limba n-o cunoştea prea bine, deci tot ce putea face era să se angajeze ca salahor. Ultima muncă fizică şi susţinută fusese acum ceva ani, când îşi amenajase biroul şi petrecuse 2 săptămâni cărând mobilă, mochetă şi cutii cu vopsea lavabilă. Aici, căra saci cu boabe de cafea arabica. Cafeaua pentru care acasă plătea bani serioşi întru satisfacerea plăcerii lui plăcut mirositoare de dimineaţa, aici îi era la dispoziţie în cantităţi cum nici nu credea că există. Măcar asta-i era o consolare, căci în rest trăgea precum ultimul hamal în port şi ajungea seara sfârşit de oboseală şi cu dureri în muşchi despre care nici nu credea că există în corp. Tot răul spre bine însă, căci în câteva luni de cărat saci de cafea, eliminase orice urmă de grăsime de pe corp şi îşi cizelase un corp foarte atletic şi bine închegat. Spre deosebire de amărâţii învăţaţi cu subnutriţia şi munca grea încă de mic, avea avantajul unor gene bune şi a unei creşteri corespunzătoare.

După ceva luni complet anoste şi zile desfăşurate după acelaşi program banal, unul din el jefes mustăcioşi care distribuiau munca oamenilor se trezise probabil vesel, căci îl trăsese deoparte şi după câteva texte de laudă parcă desprinse din filme proaste americane, îl întrebă dacă nu vrea să câştige mai mult. Heh, se pare că tenacitatea e o calitate, totuşi se gândea în timp ce mustăciosul pălăvrăgea monoton. Esenţialul însă era că fusese observat, şi urma să scape de sacii de cafea: devenise un fel de mână dreaptă, ca supraveghetor. Descurcându-se bine, fusese iar “avansat”: acum urmărea ca totul să se desfăşoare bine în activitatea de ambalare şi prelucrare ai aceloraşi saci, cu altfel de conţinut: sacii nu mai conţineau cafea, ci cocaină. Paradisul exotic în care trăia era una din cele mai bune surse internaţionale pentru moartea albă, şi marilor puteri politice nu le păsa; în mass-media făceau campanii “anti” şi cheltuiau sume uriaşe pe acţiuni anti-drog, iar în realitate sponsorizau mica ţară pe ascuns, aşa încât fluxul de praf alb să fie suficient pentru asigurarea cererii. Şoferi şi manageri, săraci şi bogaţi – toţi deveneau egali odată ce-i înlănţuia dependenţ, şi ajungeau să muncească doar pentru a-şi asigura viciul. Oamenii puternici devenau influenţabili, oamenii mulţi deveneau controlabili. Viciul se încheia doar cu o supradoză, cele 2 mari insule din largul apelor teritoriale ale ţării erau adevărate porturi industriale care livrau cocaina prelucrată spre destinaţii, vameşii erau mituiţi sau li se cerea “de sus” să nu vadă marfa, şi toată lumea era fericită. Banii curgeau în conturi, marfa se rula, producţia mergea strună. Ce putea merge rău?