Gândire de viaţă

Ne grăbim. Alergăm. Înjurăm spumegând furioşi în trafic, din cauză că întârziem nuştiuunde 30 de minute. Tragem ca turbaţii la muncă, pentru şefi, pentru companie, pe cont propriu, ne încurcăm în acte şi rapoarte, fugim de ici colo doar-doar rezolvăm mai multe în 24 de ore. Toată lumea e înnebunită de bani. Să strângem bani, să facem bani, să facem leasing, să facem credit, rate, să cumpărăm, să luăm, să avem. Oricine vrea maşină nouă, deşi cea pe care-o are e ok (chiar dacă singurul drum constă în 3 km dus-întors zilnic până la servici şi în total nu sar de 10 mii de km pe an). Toţi vor o casă mai mare, un apartament cât mai central, câţi mai mulţi metri pătraţi, cât mai multe gadgeturi scumpe şi de ultimă modă. Şi când e gata, nu ajunge, mai trebuie una de vacanţă sau un teren cumpărat, ca să aducă profit peste 10 ani, să luăm o maşină şi mai scumpă sau un teren nou sau un apartament care să fie închiriat şi să aducă şi el bani…

LA CE BUN ?

De ce fugim după atâtea bunuri materiale ? Le luăm cu noi în mormânt ? Valorează ele mai mult decât nepreţuitele clipe libere, nepreţuitele clipe petrecute pentru liniştirea propriului creier, zilele petrecute cu cei dragi, excursiile în locuri nemaivăzute, decât o oră de ascultat muzica preferată la volum maxim, decât o masă cu familia, decât o fugă ad-hoc în miezul nopţii cu maşina spre un oraş îndepărtat care arată nemaipomenit noaptea ?

Mergem prea repede. Alergăm între birou şi pat, birou-pat, birou-pat, biro-pat. Patul devine un birou. Adormim cu grijile de peste zi în gând. Ne cade părul, ne îngrăşăm din sedentarism şi mâncare înghiţită pe fugă în goana maşinii, ne cocoşăm la birouri în faţa ecranelor LCD, dar uităm să ne sunăm bunicii, să ne strângem cu familia la masa de seară, să rezervăm un weekend pentru un picnic sau o vizită la muzeu, ca atunci când eram copii. Lucrăm 2-3 ore în plus pe zi, doar ca să mai adăugăm 200-300 de euro la salariul lunar, pe care-i cheltuim oricum pe alte tâmpenii inutile.

Mi-a povestit un prieten despre cum lucrează nemţii: în momentul plecării din birou, toate afacerile rămân acolo. Dacă îl suni după 17:00 într-o chestiune de afaceri, îţi va spune într-un mod cât mai voalat, dar care te va face să te simţi precum ultimul om de pe lume: hai să vorbim mâine despre asta, nu crezi că-i mai bine? Am avut ocazia să văd un timp mai lung ritmul de viaţă al francezilor, şi am înţeles de ce nu sunt obezi precum americanii: după-amiaza este timp de relaxare, de bistro, de citit o carte, savurat patiserie, plimbare, film, concert, masa este masă în toată regula, te aşezi la masă ca să mănânci lent, fără grabă, fără fast-food, fără mâncare înghiţită hulpav din grabă.

Şi la ce bun ?

Ca să murim la 60 de ani, din cauză de stres şi atacuri vasculare ? Să nu ne putem bucura de nepoţi şi nepoate ? Să nu trăim plăcerea pensiei, o perioadă din viaţă în care te poţi trezi la cât vrei, fără să te frece nimeni la cap, şi să te ocupi de orice hobby ai chef în ziua aia ? Să lăsăm ca vorbă de moarte urmaşilor cuvintele ai grijă de teren/casă/moştenire/avere ? Să plecăm cu regrete însutite despre ce ne-am dorit a face în viaţă, şi n-am făcut pentru că nu ne-am pus în ordine priorităţile, iar acum e prea târziu ? Pentru că în loc de o zi fugită la mare în weekend, am cedat apelului unui client şi ne-am dus să-i rezolvăm nuştiuce ? Pentru că ne vedem clienţii mai des decât prietenii ?

Şi totuşi … la ce bun ?

M-am tot gândit, de câteva zile, la ce ar însemna o trăire minimalistă. Caută să câştigi doar atât cât să-ţi fie bine. Nu căuta averi nemaipomenite, căci nu te vei bucura de ele. Nu vei avea timp pentru asta. Preţuieşte bunurile sufleteşti înaintea bunurilor materiale. Fii înţelept, nu nesăbuit. Preţuieşte-te în primul rând pe tine, şi nu ceda presiunilor societăţii. Ai curaj să lupţi împotriva prostiei, a “goanei după aur”, împotriva prejudecăţilor sociale, împotriva “celor ce îţi vor binele”. Fă-ţi viaţa ta, care să te bucure pe tine, şi nu pe alţii. Gândeşte-te bine la lucrurile care contează cu adevărat, înainte să le regreţi.

Din păcate, mă regăsesc foarte bine în ce-am scris mai sus. Recitesc ce-am scris, şi mă îngrozesc cât de rău sună, şi cât de rău este. Doar să nu ajungem la o viaţă precum cea povestită în Remind Me – videoclipul celor de la Royksopp.