warszawa, dzień 9

Şi gata Polonia. Paporniţă, taxi, avion … the usual. Cadoul de la prietenii polonezi se vede-n dreapta: o sticlă de Zubrowka.

Poveste amintită de pe vremuri, apropo de hoteluri şi telefoane. Se făcea c-am fost acu’ ceva ani la bulgari, cu maşina. Pentru că pe-acolo problema parcării e destul de mare, mai ales în sezon, am ales un hotel cu parcare. Din lipsă de spaţiu şi parcarea fiind destul de mică, băieţii de la recepţie aranjau maşinile ca la Tetris, punându-le pe rânduri una după alta de-abia aveai loc să ieşi din maşină. Fiecare şofer trebuia să lase un număr de telefon la recepţie fiind instruit în sensul ăsta: în caz că vroia unul din faţa lui să plece cu maşina, era sunat şi chemat să-şi-o mute.

Boon.

Şi vine vremea plecării, aveam trei maşini în spate. Vorbesc la recepţie, îi găseşte pe primii 2 … mai rămânea o maşină care trebuia mutată, ca să pot ieşi. Ce maşină? înmatriculată-n România, bineînţeles. Şi dă-i şi sună neicuşorule, şi nimic – telefon închis. După vreo oră, de nervi, am cerut şi eu numărul respectivei persoane, să sun pe cont propriu. Şi-am tot sunat, încă vreo 6 ore … aşteptând cu bagajele făcute prin zonă. Şi după astea vreo 6 ore, lâncezind pe canapeaua hotelului, văd (nu mă-ntrebaţi cum am ştiut, a fost ceva instinctiv) un cuplu de vârsta’a doua venind alene în stil de sindicalist aflat în concediul reglementar la mare, să-şi ia cheia de la recepţie.

Bună ziua, nu cumva sunteţi posesorul maşinii nr. B-nuştiucât din parcare ?
Zâmbet tâmp.
Ba da, dar de ce … ?
Pentru că de 6 ore aştept să răspundeţi la nenorocitul ăla de telefon, doar ştiţi că aţi dat numărul la recepţie tocmai ca să fiţi sunat pentru a vă muta maşina în caz că vrea cineva să plece !
Alt zâmbet tâmp.
Aaa … da … păi le-am dat numărul, dar eu nu am roaming pe telefon …

S#@F!!@!$$##$XXX!!!!!! Idioţi !