Şi, ziua 45 de Uruguay. S-au mai liniştit lucrurile de ceva vreme, am ajuns şi la plajă, m-am prăjit corespunzător. Îi invidiez pentru turma de copaci prezentă în miezul oraşului, pentru verdeaţa omniprezentă, pentru cerul albastru şi curat aşa cum n-am mai văzut de multă vreme. E amuzant modul în care trăiesc băieţii ăştia în trecut, e ca la noi acum 18 ani. Încă există sucuri la sticlă de sticlă, în supermarket dau pungi cu ghiotura, nu se aud manele pe stradă, nu există impresii cu maşini scumpe şi ţoale de firmă, la concerte nu se urlă aiurea şi se dansează. Poate într-un fel, într-o altă stare de spirit, la o altă vârstă … ar putea să-mi placă. Deocamdată, gândul că mai am atât de puţine zile de stat îmi dă o stare de nepăsare profundă, atunci când mă gândesc la înţelesurile ascunse ale vieţii. Eh, c’est la vie.