Crăciunul ăsta s-au împlinit 4 ani de când mi-am luat prima şi deocamdată unica motocicletă deţinută, cadoul meu de Crăciun în 2004. Un cadou după care m-am dus 500 km într-o dubă Mercedes din ’74 care nu depăşea 70 km/h decât cu vânt din spate. O bătrânică ce şi-a dat probabil duhul anul trecut din cauza unui taximetrist chior şi grăbit, dar care în fiecare zi nu înceta să mă mire prin diverse lucruri pe care le-avea din construcţie, cu mult înaintea vremurilor sale.

Începusem ca tot omul, habar n-aveam cum e treaba cu înclinatul şi contravirarea, cum e cu frânele alea pe faţă şi pe spate, cum se fac opturi, întrebam ca tot începătorul pe forum cum se face X şi cum se face Y, avea emoţii la alegerea primei căşti care costa cât salariul meu pe-o lună atunci, mergeam încordat ca ratonul şi dormeam 6 ore după un drum de 2 ore, uneori mi se părea că sunt un idiot îmbrăcându-mă în geacă de piele la 40 de grade în loc să mă plimb cu maşina şi-al său aer condiţionat. Dar era mişto. Erau câţiva oameni ale căror isprăvi le citeam, îi admiram în gând, îmi doream să merg şi eu într-o zi pe Aprilia RSV “de-o mie”, şi cu toate astea răspundeau la orice întrebare tâmpită pe care o puneam, făceau desigur caterincă (caterinca fiind unul din mijloacele cotidiene de a uita de griji, necazuri, probleme pe-acele vremuri), dar era o caterincă inteligentă, şi opreau să ajute un motociclist în pană.

Erau zilele primului salon de motociclete, zilele în care motociclism.ro avea stand în salon, zile când toţi cei implicaţi în afacerile cu motociclete nu se gândeau pe-atât la bani, pe cât admirau căluţii metalici cu 2 roţi mari şi rotunde. Vremuri când veneau oameni din toate colţurile ţării şi se salutau de parcă se cunoşteau de-o viaţă, vremuri când o amărâtă de hartă valora mai mult decât orice banner profi, când cei ce călăreau o motoretă o făceau pentru plăcere sau pentru că le era mult mai utilă sau accesibilă.

Derulare înainte 4 ani. Un oraş umplut de scutere conduse fără permis, călărite de alcoolici, furate sau revopsite ca să nu le recunoască proprietarul anterior. ATV-uri pe trotuare conduse de cocalari a căror impotenţă cronică se manifestă preponderent în incapacitatea de a-şi ţine echilibrul pe 2 roţi. Băşini manifestate în expunerea ultimului model de motocicletă, cu aţele încă prezente pe cauciucuri şi strigând “boul care mă conduce habar n-are să meargă altfel decât în linie dreaptă”. Plastice noi şi crom strălucitor în care se reflectă privirea găunoasă a piţipoancelor botoxate de Magheru, cărate pe post de ghiozdănel în linie dreaptă până la prima căzătură datorată incompetenţei “raidărului”. Diluarea treptată până la dispariţie a salutului de motorist, acel infim semn de apartenenţă la o clasă socială neînţeleasă, cam înfricoşătoare şi totuşi atât de frumoasă. Impresiile tip “hai să ne dăm pe Cheia, fraiere” şi figurile de AMCKart. Banii care-au luat locul unei pasiuni simple.

O ţară prea aglomerată pentru motociclete, şi nu din cauză că maşinile ar incomoda … ci tot motocicletele. Motocicletele incomodează motocicletele, şi dogs eat dogs.

Girl:What’re you rebelling against, Johnny?
Johnny:Whaddya got?
— The Wild One, 1953