Şi după aproape 2 săptămâni de la revenirea p-acasă, după dimineţi căscate de somn şi nopţi întunecate cu beznă şi ceaţă, în noaptea asta am condus zăpada. Unii conduc Dakarul, alţii conduc Transalpina, unii zboară peste Gulf Stream … eu am condus zăpada. În lipsa de trafic tipică unei zile de sâmbătă la 1:30 dimineaţa, cu un asfalt umed în care se reflectă doar girofarurile isterice ale ambulanţelor ce cară diverse drame de ici-colo şi lămpile taximetriştilor haotici, nu-i plăcere mai mare decât să alergi la limita aderenţei pe care o ştii atât de bine, de atât de mult timp, acompaniat doar de lumina jarului de ţigară şi cifrele mici şi roşii ale detectorului de radar.
Geamul e deschis, ninge pe mâna stângă, şi-ntr-un tricou viu colorat cu mâneci scurte schimbăm la următoarea melodie pinkfloydiană ţinând volanul cu 2 degete de la mâna stângă, în timp ce zăpada vine şi mai ameninţătoare drept în parbrizul cald odată cu trecerea la faza lungă. Oamenii simpli habar n-au că zăpada asta cade pentru a acoperi vidul existenţei lor, pentru a umple un gol de-a cărui existenţă nici măcar nu-s conştienţi, urmând ca atunci când şi ultimul atom este brutal expulzat, universul să facă un mic “click” şi să-şi dea reset. Rămâne aprins un bec mic şi verde, de control. Şi-n rest, întuneric.
Prosecutor: Good morning, Worm, Your Honor! / The crown will testify that the prisoner who stands before you / Was caught red-handed showing feelings / Showing feelings of an almost human nature / This will not do.
Pfff, ce sentment minunat şi ce descriere bestială.
Cred că exact asta făceam şi eu în noaptea respectivă, ca în multe alte nopţi de altfel 🙂
Indeed my friend it was 🙂