la noi în sat, în Pipera – I

Dacă până acum eram plasat doar tangențial zonei de corporat(r)iști și oricum emigrant temporar pentru o bună parte din anul calendaristic, iaca că de scurt timp m-am mutat cu laptop și cu purcel în miezul republicii romgleze, adicătelea Pipera (Jimnyul poate fi considerat pe deplină dreptate purcel în contextul ăsta, veți vedea mai încolo de ce). Asta înseamnă că o vreme, vom schimba relatările din diverse țări cu unele din țara noastră mioritică unde se găsesc destule subiecte, de altfel.

Pentru cine nu știe care-i povestea acestei zone sau nu e bucureștean, să detaliez un pic. Denumirea aiasta Pipera definește în esență 2 chestii: o zonă rezidențială din nordul Bucureștiului unde primele generații de parveniți și-au plantat viloacele placate cu gresie și fosta platformă industrială Pipera (care, zice Wikipedia, a fost și aeroport mai demult). Cine-o fi scris pe Wikipedia, a scris bine: Until 1995, it was an ordinary village. After that, an “el dorado” of land transactions began. Plots of land that were 1 USD/m² reached in 2005 the amount of 250 USD/m². In this time, more than 1400 houses were built here, transforming Pipera in one of the most expensive residential areas. În traducere: Până în 1995, a fost un sat obișnuit. După aceea, a început un “el dorado” al tranzacțiilor imobiliare. Loturile de teren care costau 1 USD/metru pătrat au ajuns în 2005 la suma de 250 USD/metru pătrat. În acest interval, peste 1400 de case au fost construite aici, transformând Pipera într-una din cele mai scumpe zone rezidențiale.

Eh, aici se găsesc după cum ziceam tot felul de aberații imobiliare și case de neam prost cu sute de mii de euro parcate în față (la vedere, deși ar avea loc în curte). Vilele placate cu gresie (nu marmură, gresie) sau văruite în culori fistichii în încercarea de-a se distanța “de vecinul” se intercalează cu saloane de coafură pentru câini, bodegi mai mult sau mai puțin dubioase și stații de autobuz în care muncitori rebegiți așteaptă dârdâind autobuzul îmbrăcați în pufoaice produse în China. Din păcate, croiala morală a celor ce locuiesc aici se pare că n-a fost suficient de puternică și unită pentru a trage suficiente sfori spre primăriile corespunzătoare, așa încât infrastructura n-a ținut pasul cu dezvoltarea furibundă a zonei: nu există canalizare, drumul de acces spre București are doar o bandă pe sens și e cam “strecurătoare”, trotuarele arată de parcă ar fi fost construite pe vremea dacilor – asta pe unde există trotuare, spațiile verzi sunt maro de noroi. Acum ceva vreme au fost niște zdravene ploi, iar lipsa canalizării a condus la savuroase reportaje pe la știrile de seară cu localnicii luxoaselor vile încălțați în cizme de cauciuc ce-și scoteau plasmele din vilă pentru a le feri din calea apei.

În prezent, datorită prăbușirii pieței imobiliare și (sper) a iluminării concetățenilor care-au realizat că-i o tâmpenie să dai prețuri de avion pe niște căsuțe de pitici înghesuite într-o zonă de noroaie și aer curat asigurat de trafic și aeroportul din preajmă, partea rezidențială a cam stagnat. Din mașină se văd multe blocuri complet nelocuite, cu lumina stinsă seara, cu spațiile comerciale de la parter neocupate și neamenajate … destul de deprimant. Treaba lor.

Să trecem la platforma industrială Pipera.

Istoria zonei n-o prea cunosc, dar după aspect aș putea paria o ladă de bere că vorbim de o zonă pe care Ceaușescu a vrut-o plină de uzine, fabrici și birouri. Dacă or fi fost vreodată fabrici, habar n-am; urme de utilaje sau hale industriale nu se mai văd, în afară de câteva dărăpănături p-alocuri. Au rămas doar clădirile murdare și cenușii de birouri, probabil destinate personalului TESA de p-atunci (pentru cine nu știe, TESA înseamnă tehnic, economic, administrativ și altă specialitate; nici eu n-am știut, a trebuit să caut). Mastodonții ăștia de beton murdar și gri au fost împopoțonați cu geamuri termopan și litere mari din plastic colorat pe acoperiș, pentru a trâmbița vizual denumiri pompoase: business park/tower, think tank, learning center și așa mai departe. Amestecul din zona rezidențială se păstrează și aici: între toate “bișniț parcurile” astea regăsim și Școala de yoga MISA (nu glumesc), spălătoria Navarra, cofetării de lux, magazine naturiste și stâlpi tapetați cu flyere alb-negru pentru saloane de masaj erotic. Deh, tot corporatistul e stresat la sfârșitul zilei și are nevoie de-o eliberare a minții de scârbavnicele Powerpointuri, nu ?

Ca să vedeți zona pe viu, e simplu: căutați pe Google Maps “Bulevardul Dimitrie Pompeiu, Bucharest, Romania” și trageți omulețul galben de deasupra barei de zoom în strada Dimitrie Pompeiu. E mult mai comfortabil s-o vezi așa decât venind la fața locului, credeți-mă. Un drum nenorocit și înghesuit ca dracu’ este separat cu un scuar de linia de tramvai. Pe cealaltă parte, un trotuar meschin și neîncăpător pentru multele drone din zonă e și el sufocat de bodegi, dughene și tonete. Dacă n-ai loc de parcare în clădirea ce-ți găzduiește firma la care prestezi, oferta e limitată: ori încaleci scuarul ăla dintre drum și linia de tramvai rugându-te să n-apară un tramvai cu bullbar care să te lase fără oglinzi, ori încaleci bordurile tip Vârful Omu dacă ai avut noroc de-un loc pe trotuar, ori parchezi “la cosmetică” – o zonă lată de-un metru între linia de tramvai și garduri, unde-ar fi trebuit să fie trotuar … dar nu e, e noroi. Cum zona respectivă e în pantă, cu-atât mai mare e distracția să stai și să urmărești mașinile care se chinuie să intre acolo când e noroiul mai proaspăt. Paznicii parcărilor cu barieră, cartelă și token sunt aici zei absoluți.

Ne oprim aici că-i vineri; continuăm în partea următoare cu fragmente de corporatiști și corporatiste sau cu review la noul laptop care mi-a mâncat zilele.

Poza e de la MediaFax.