Pentru cine n-a prins era Spectrum și a primelor console Nintendo și Sega, muzica pe 8 biți probabil n-are nici un farmec și sună a balamuc ancestral. În prezent, văd că-i denumită chiptune. Ziceam într-un articol mai vechi despre emax/trsi; e cam același lucru.

Pentru cine nu înțelege farmecul lor, ideea e așa: mai întâi au existat fișierele MIDI. Simplificând, melodiile MIDI sunt niște șiruri de note muzicale. Fiecare șir de note e atribuit unui instrument: pian, chitară, vioară, etc. Un player de fișiere MIDI are biblioteci de sunete corespunzătoare fiecărui instrument și le redă corespunzător în funcție de ce notă este instruit să cânte, conform șirului de note atribuit instrumentului. Aici, calitatea depinde de biblioteca de instrumente a playerului. Se obțin melodii destul de simple și aproximativ realistice, mai ales la cele strict instrumentale.

Un următor pas a fost introducerea modulelor, afectuos denumite tracker chiptunes. Diferența față de un MIDI constă în faptul că sunetul instrumentelor nu mai țin strict de competența playerului, ci mostrele de instrumente sunt stocate chiar în fișier. Evident, unde-i flexibilitate există și inventivitate, ca atare au apărut tot felul de melodii a căror creativitate se baza pe jonglarea cu mostrele de instrumente (care puteau fi acum și efecte sonore, diverse blipuri, șamd).

De ce acest remember nostalgic ? pentru c-am găsit într-un film pe YouTube o coloană sonoră foarte frumoasă, pe care căutând-o am descoperit un site pentru nostalgici: 8 bit collective.

Melodia cu pricina ? The Massacre de FantomenK, urmată îndeaproape de Getting Melodies Out Of My Head. Ascultați, răsfoiți și vă minunați de ce vrăji se puteau face cu 8 biți 🙂

* altă melodie de referință (cel puțin așa o consider eu) se găsește aici sub numele Sunflex și se poate reda cu VLC (VideoLAN player). Cei mai bătrâni vor recunoaște stilul melodiilor din keygenuri 🙂