Mi-am adus aminte, citind un articol al Şoferului, că vroiam să scriu şi eu despre plăcuţele astea.

Cel mai trist lucru pe care-l poate face o persoană, este să-ncerce să pară ceea ce nu este. Mai rău de-atât, nu poate face decât să persiste în greşeala de-a se preface, chiar şi după ce ăi’ din jur au desluşit înşelătoria. Patetismul celui ce-ncearcă să fie ceva ce nu va fi niciodată nu poate trezi decât milă, din păcate.

Exact asta au făcut edilii Bucureştiului cu tăbliţele ce poartă numele străzilor. Probabil după excursia vreunui cap-întunericit şi cu putere de decizie în frumosul Paris, respectivul cap întunericit a decis: să facem şi noi tăbliţe ca la Paris, că doar Bucureştiului i se spunea “micul Paris”, ce naiba!

Buun. Zis şi făcut. Numai că în Paris, modelul ăsta este stabilit şi păstrat încă din 1847, iar cele care încă se mai păstrează sunt solide, făcute din fier ţeapăn. Arată cam aşa:

La noi, din diverse considerente care-mi scapă, s-au făcut din tablă subţire, acoperită cu autocolant. Din zel, s-au imitat până şi şuruburile din colţuri! Şi-a ieşit mizeria pe care-o puteţi vedea mai jos:

Bleah.