război în brezoianu, partea 1

brezoianuMânat de îndemnurile Neliniştitului, hai să vă povestesc de Brezoianu.

Se făcea că prin al doilea an de facultate, serviciul pe care-l aveam eu atunci tot presupunea să mă duc într-un apartament situat ultracentral în Bucureşti, pe strada Brezoianu. Undeva atât de aproape lângă Sala Palatului, care dacă n-ar fi avut acoperiş m-aş fi bucurat de o groază de concerte din balcon. Şi tot sătul eu de a naviga traficul urban din Militari până în centru după câte-o zi de frecuş la facultate, mi-am dat seama că de fapt în apartamentul ăla nu stătea nimeni, cheltuielile de întreţinere erau zero barat, şi dacă m-aş fi mutat acolo aş fi scăpat de minim 2-3 ore de târâială zilnică prin infecţia de trafic bucureştean.

Zis şi făcut. Am înaintat ideea şefilor, ei au fost de acord, aşa că în 2 zile luasem cheia şi mă mutam.

Evident, când eşti student în anul 2 de facultate, nu prea ai mare brânză de posesiuni materiale, şi cea mai mare era calculatorul. Aşa c-am burduşit bine maşina împreună cu Şefu’ (colegul meu de liceu, nu şefu’ de la firma unde lucram), şi în vreo 3 ore de cărat toate cele sus, se chema că eram proaspăt mutat şi desfăceam o bere pe balcon pentru a cinsti efortul depus. No, toate bune şi frumoase, mulţumit pentru ajutor Şefului care-a plecat şi el la casa lui, şi m-am apucat de evaluat habitaţiunea.

Locul cu pricina era construit într-un bloc din 1937, probabil suficient de trainic de-a rezistat el atâtor evenimente (cărămidă ţeapănă nene!), cu o scară interioară în spirală şi îngustă al naibii (pe care m-am apucat eu de făcut alergări vreo 2 săptămâni, probabil speriind locatarii cu duduielile matinale pe care le produceam). Şi un lift la fel de bătrân, lemnos şi scârţâitor, atât de îngust şi înghesuit încât tot ce-ţi doreai era să te nimereşti în el cu vreo bunăciune siliconată. Din păcate, un an întreg nu şi-a făcut apariţia nici o bunăciune în afară de populaţia de 80 ani şi peste a blocului, cărora le închideam repede în nas uşa profitând de lipsa lor de sprintenime. Mamaie, liftul ăsta nu e suficient de mare pentru amândoi! ca să parafrazez replica de începere a duelurilor în Vestul Sălbatic.

Unul din lucrurile frapante la apartamentul (care în acte era trecut ca garsonieră dublă) ăsta era înălţimea tavanului. Ca să schimb un nenorocit de bec, a trebuit să mă urc pe un scaun de birou (de-ăla mare), cocoţat pe un modul de mobilă de vreun metru înălţime, şi să mă ridic pe vârfuri cu toţi cei vreo 1,85 ai mei! deci adunând inginereşte, undeva pe la … 1+0,5+2=3 metri jumate înălţime. Apropo de lustră: acolo era un model simplu, o plafonieră cu 5 globuri de sticlă mate. N-am să înţeleg niciodată ce s-a întâmplat exact, când venind acasă am găsit juma’ de glob de-ăla pe podea, întreg şi desprins chirurgical de jumătatea lui care încă era fixată în plafonieră. De menţionat că podeaua era acoperită cu parchet, iar jumătatea de glob era perfect intactă. În fine.

Ce mai era ciudat la blocul ăla, erau apartamentele vecine. Pe palier mai erau 2 uşi în afară de a mea (deci 3 apartamente pe palier), uşi din lemn masiv cu clanţă tip “bilă” şi înalte de vreo 2 metri şi ceva, probabil montate şi rămase acolo de la construirea blocului. Uşa de lângă mine era bătută în cuie, şi avea broasca şi clanţa demontate. Uşa următoare era dublată de un grilaj din fier ordinar, cu 2 lacăte pe care nu le vedeam deschise decât de vreo 2 ori pe lună. Dedesubt altă uşă bătută în cuie, deasupra nu stătea nimeni (venea cineva să mai aerisească lunar) … deci, practic, paradis.

Pe la 2 noaptea terminasem eu cam toată evaluarea apartamentului, cu pro şi contra, fiind încântat mai ales de descoperirea unui set de apometre din epoca de piatră montate în bucătărie (Siemens, cu acul indicator din tablă şi manufacturate în 1936) şi a instalaţiei de alamă cu robinete “old school” (de-alea cu 4 spiţe) de la cada de baie. Mi-am trântit ciolanele pe o canapea odârlită aflată prin zonă, şi m-am băgat la somn adânc, mai ales că dimineaţă nu aveam nici o treabă cu trezitul devreme.

Greşit. La 7:30 (şapteşijumătate, da?) ţârţârţâr la uşă. Bombănind de trezirea inoportună şi convins că a greşit cineva apartamentul, că doar n-avea cine să mă caute în ziua imediat ulterioară mutării, m-am deplasat chiaun de somn spre uşa cetăţii, deschizând-o morocănos… ca să mă trezesc c-o băbuţă în faţă. O băbuţă mică şi scofâlcită ca toate băbuţele, dar posesoare a unei energii şi vivacităţi verbale total neadecvate acelei ore infecte, pe care o freca o mare grijă: să mă treacă în cartea de imobil, împreună cu seria şi numărul de buletin plus numele părinţilor!

Va urma 🙂

2 thoughts on “război în brezoianu, partea 1

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Anunţă-mă când sunt comentarii noi. Te poţi abona fără a comenta.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.