Espero in Montevideo

În sfârşit am reuşit să scot bani de la bancomat. În porţii de câte 2500 de pesos (adică vreo 90 de euro) tragerea, că mai mult nu vrea să-mi dea. Cică măsuri antifraudă. A, şi bancomatele sunt toate în holul băncilor (nu pe stradă ca la noi), ca să intri şi să tragi zăvorul după tine, pe principiul să nu-ţi dea vreunu’ în cap să-ţi ia pesosu’ din braţe.

Am fost la restaurant. Restaurantul hotelului. Hotel de 4 stele, care va să zică. Şi deja m-am prins că şi la ăştia e un “dolce far niente”, dar cum nu au forţă de muncă externă care să le facă muncile … se aplică şi în servicii. Deci, la restaurant. 15 minute până a venit unul cu meniul. 30 de minute până a venit cu comanda. La jumatea fripturii pe care o consumam, vine să mă întrebe ce desert vroiam, c-a uitat. Până să se chinuie el să mă întrebe dacă vreau “ice cream”, i-am trântit eu un “si, helado por favor”. E dureros.

Toţi taximetriştii se simt datori să vorbească despre ceva, când mă urc în faţă. Chiar dacă le zic “no habla espagnol”, probabil consideră că e suficient că am bunghit 3 cuvinte în spaniolă ca să-mi trântească o tiradă de 1 minut în limba lui Cervantes şi să se uite după aia la mine cu o privire candidă, aşteptând răspuns. Şi pe mine mă dor mâinile de cât le răspund.

Am plecat la plimbare pe bulevardul cel mai apropiat, adică Avenue 18 de Julio. În trei sferturi de oră de mers aproape ajunsesem la apă, adică nu la ocean din păcate, ci la Rio Grande cum îi zic ei. Un oraş relativ murdărel, cu clădiri vechi şi nu tocmai în stare bună, dar salvat de numeroasa vegetaţie crescută printre betoane. Hoteluri cu aspect destul de intimidant, în care nu ştii dacă urci cu liftul şi cobori cu apartamentul în caz de ceva. Pieţe imense la tot pasul, parcă au rămas în pană de idei şi s-au apucat de construit pieţe.

Un oraş care pare prietenos, şi totuşi are gratii la geamuri, pereţi despărţitori în taxi şi bancomate cu zăvor. Mai studiem.