Întâlnesc la doişpe mii de kilometri de casă obiceiuri româneşti: şi anume, băiatul de parcare. Ştiţi deja din Bucureşti cum stă treaba: unu’ care stă într-o zonă circulată, unde multă lume parchează zilnic, se preface că păzeşte maşinile (de muşte, cred) şi ia 5-10 pesos de la fiecare şofer care vine (pentru că “i-a găsit loc de parcare”, deşi locuri de parcare sunt destule în pustietatea asta de Aguada) sau care pleacă (pentru că “s-a asigurat pentru el la plecare”). Oamenii îi dau bani, deşi nu înţeleg de ce – concret, nu îi ajută cu nimic.
Dacă băieţaşul ăsta freacă 100 de maşini pe zi, şi ia 5 pesos pentru fiecare, se cheamă că a produs 500 de pesos pe zi, adică vreo 100 de euro. Şi poate să bea şi-o bere în timpul programului, că nu-l critică nimeni. Cine e prostul în ecuaţia asta oare, şi ce-ar fi dacă dintr-o dată toată lumea ar face ceea ce este corect în orice domeniu (chestie care ar include să nu mai dea bani ăstuia cu parcarea, care în fond este doar o altă formă de cerşetorie)?