warszawa, dzień 3

Dacă ar fi să bombăn ceva în Varşovia, ar fi să bombăn traficul. Am 5 kilometri de la hotel pân’ la birou, şi dimineaţa îi parcurg într-o oră cu taxiul. I-aş parcurge pe jos Biroul e spre ieşirea din oraş, la capătul unui ditamai bulevardul numit Aleje Jerozolimskie într-o zonă comercial/industrială/business numită Ochota Park. Vizavi am un ditamai mall-ul, lângă alt ditamai mall-ul, mai sunt vreo 2 mall-uri apropiate de hotel, parcă sunt în oraşul mall-urilor. De altfel, am înţeles că polonezii (probabil sindrom similar cu al românilor: lipsa accesului la occident creează monştri) sunt mari fani ai cumpărăturilor în mall, lucru ce-a dus la decăderea destul de serioasă a magazinelor “de cartier”. Din fostul comunism comercial au rămas doar lactobarurile, despre care-am citit că păstrează o atmosferă identică anilor ’80.

De întors, ne-ntoarcem cu autobuzul, dar fără mari avantaje în trafic ca-n Belgia unde aveau bandă de circulaţie dedicată. Sunt mai moderne decât la noi, dar la fel de-nghesuite. Chestia interesantă că nici până acum n-am găsit de unde se cumpără bilete, deci de 3 zile sunt blatist; ar trebui să găsesc un magazin sau chioşc cu inscripţia “Sprzedaż biletów ZTM” (“Aici se vând bilete ZTM”, ZTM fiind RATB-ul lor) şi să plătesc 2,4 zloţi pentru o călătorie. Să vezi distracţie dacă va trebui să mă cert cu controlorii, căci cu engleza mai greu p-aici; doar tinerii o vorbesc cât de cât, până acum trezindu-mă cu 2 pe cap în staţia de-autobuz; unul vroia o ţigară, ălălalt nişte zloţi să ajungă la Cracovia.

Că veni vorba de zlot, eu credeam că băieţii trecuseră de mult la euro; m-am înşelat. 100 de euro în aeroport mi-au adus 340 de zloţi, iar la ATM vreo 380. Grosso modo deci, 1 zlot e aproape cât un leu de-al nostru, dar mai puternic oleacă. De notat că un bilet de-autobuz vine cam treij’ de mii de lei vechi, şi nu e nimic senzaţional în călătoria oferită (nu viteză, nu orarul bătut în cuie din Belgia, etc).

O mare, mare notă bonus o primeşte hotelul Sofitel Victoria; au cea mai frumoasă piscină din câte-am văzut până acum (şi-am văzut câteva la viaţa mea), iar serviciile sunt impecabile; exact aşa cum ar trebui să fie un hotel de 5 stele. N-au şampanie la micul dejun ca-n Phoenicia din Malta, dar au hering şi treişpe triliarde de prăjituri 🙂 iar cafeaua este livrată direct la masă, cu tot cu cană. Din păcate, nu-i nici pe departe la fel de bună cu cafeaua de la Lalehul din Teheran. Şi restaurantul hotelului pe nume Canaletto (şi recomandat de Michelin Guide) e parcă rupt din filme de odinioară, cu un decor foarte lavish, măsuţă de vinuri şi scrumiere schimbate după fiecare ţigară fumată.