De când am fost suficient de mare pentru-a mă plimba cu mașina prin țară, am văzut și vânzătorii ambulanți. Ies pe marginea drumurilor naționale care traversează diverse comune, expunându-și marfa pe jos, pe pături, cu lădițe sprijinite de scaune și așteaptă vânzarea fructelor și legumelor produse-n curtea proprie.

Ideea de bază era bună: cumpărai direct de la producător evitând cele șapte mâini intermediare și hrăpărețe, având în același timp garanția unui produs curat și neîncărcat de chimicale. Țăranii scăpau de drumuri la piață și își puteau stabili singuri prețul produselor. Booon.

Unul din cele mai tranzitate drumuri din țară este DN1, mai ales secțiunea București-Ploiești. Evident, comercianții ambulanți (în măsura-n care-i mai putem numi țărani) nu au ratat un asemenea vad: pe cei 50-60 km dintre localități au apărut ca ciupercile după ploaie tot felul de tarabe improvizate sau serioase care oferă șoferului grăbit tot ce-i poftește inima: flori de toate felurile, fructe, legume, produse de artizanat, pitici de grădină, piese auto și tot așa.

Trec peste faptul că DN1 n-a fost prevăzut cu spații comerciale și cumpărătorii opresc cu juma’ de mașină pe carosabil. Trec peste faptul că tot ce se vinde pe-aici este mai scump decât într-un magazin normal; hai să zicem c-ar fi mai scump în virtutea unei calități superioare a produselor (“sunt cartofi curați, mamaie, fără E-uri!”).

Numai că plecând într-o mult mai de dimineață la drum, am văzut duba purtând semnele unei cunoscute firme de distribuție cum livra lădițele de căpșuni proveniență Spania (încă împachetate în celofan) căre onor-preacinstitul țăran ce urma să le revândă dându-le ca proveniență curtea proprie. Păi e frumos ?

Și Adevărul e de aceeași părere, se pare.