Dacă ar fi să definesc Varşovia în 3 vorbe, ar fi şoferi de autobuz demenţi, rece şi ud. Chestia asta cu şoferii trebuie trăită pentru a o înţelege pe deplin; dacă v-aţi plâns vreodată de 336-le din Bucureşti, mergeţi cu autobuzele din Varşovia. Aproape toţi conduc de parcă ar avea misiune în viaţă să testeze atenţia şi forţa cu care se pot agăţa de bare pasagerii buzului pe care-l conduc, sau să vadă cât de bine le ţin frânele. Pe de-o parte îi înţeleg: şi mie mi-ar veni piticii pe creier să conduc zilnic o hardughie de-asta în traficul de-aici, care nu-i cu absolut nimic mai prejos decât cel bucureştean, ba chiar mai rău la orele de vârf.
În fine. De rece şi zăpadă nu mai zic, că se-nţelege de la sine.
Vă ziceam că duminică am plecat să văd Muzeul Revoluţiei din Varşovia, acesta fiind numit prin toate ghidurile turistice ca fiind un obiectiv obligatoriu de vizitat, şi cel mai bun muzeu existent în Polonia. Evident, subiectul este sus numita Revoluţie, despre care puteţi citi mai multe pe Wikipedia. Subiectul, ca vizitator de altă naţionalitate, nu poate avea desigur impactul pe care-l are asupra unui polonez, mai ales dacă a apucat să trăiască anii ’40. Faptul mi-a fost confirmat şi de un coleg de birou mai tânăr.
Muzeul expune întreaga istorie a revoluţiei, folosindu-se metode foarte moderne şi idei ingenioase, împreună cu multe obiecte din război. O idee deşteaptă, de exemplu: traseul vizitatorului urmăreşte desfăşurarea zi cu zi a revoluţiei, fiecare stand fiind însoţit de un teanc de file de calendar descriind cele mai importante evenimente ale respectivei zile; făcând turul complet, trebuie să obţii un teanc complet de file de calendar.
Fiind găzduit într-o clădire cu aspect de închisoare, atmosfera e creată încă de la intrare. Vitrinele cu exponate deghizate în mobilă au sertare pe care le poţi trage şi vedea documente vechi expuse în fiecare. Imediat după intrare, sunt poziţionate câteva telefoane de epocă; ridici receptorul, apeşi butoanele şi asculţi înregistrări din acea vreme. Un puţ de fântână găzduieşte un ecran LCD pe care sunt afişate fotografii vechi de la execuţiile naziste – măsură de protecţie pentru cei mici, presupun. O hală imensă adăposteşte un cinematograf unde sunt proiectate filme din război, uriaşul boiler care-a constituit sursa de alimentare a tramvaielor din oraş în perioada respectivă şi macheta unui B-24 Liberator în mărime naturală (fără o aripă, dar în mărime naturală).
Documente vechi, bandaje, arme, banderole ale revoluţionarilor, fotografii imprimate pe ferestre, bagaje vechi expuse lângă o şină de tren, o motocicletă utilizată de nazişti, o staţie de radio ilegală, prese de tipărit manifeste, diverse obiecte fabricate de prizonierii polonezi, timbre din perioada respectivă, câteva elemente definitorii ale ocupaţiei sovietice de după război – un loc obligatoriu de vizitat pentru un pasionat de istorie şi nu numai. M-a surprins plăcut numărul mare de oameni din muzeu, de toate vârstele – de admirat respectul pe care-l acordă revoluţiei, deşi acelaşi coleg mai sus pomenit mi-a spus că mulţi tineri consideră revoluţia ca o decizie sinucigaşă.
Mai multe despre eveniment aici.
După aia, căutând parcul Lazienski, am ajuns din întâmplare la Muzeul Căilor Ferate. Mult mai linişte, mult mai aerisit, intru într-o sală plină de machete cam bombănind după ce-am plătit vreo 40 de zloţi ce includ şi taxa pentru aparatul de fotografiat. Partea din exterior a muzeului m-a făcut însă să nu mai regret banii daţi pentru fotografii.
Interiorul – raiul oricărui pasionat de trenuleţe şi machete, căci se găsesc machetele a sute de locomotive şi vagoane, de la vehiculul lui Cugnot până la aerodinamicele moderne din ziua de azi. Din păcate, ca la Muzeul Tehnic, toate textele sunt în poloneză; nu-mi rămâne decât să pozez … şi să pozez. După sala cu machete, urmează alta cu diverse elemente ale căilor ferate: costume, o vitrină cu bilete vechi, un macaz, nişte documente de proiectare, uniforme şi obiecte inscripţionate cu emblema companiei poloneze de căi ferate. Frumos.
Exteriorul însă face toţi banii. Pe câteva linii de cale ferată (muzeul fiind în clădirea fostei gări Warszawa Główna) se găsesc parcate cuminţi şi adormite pentru totdeauna locomotive de toate felurile şi tipurile. Lista completă este de altfel înscrisă pe pagina din Wikipedia. În câteva dintre ele se poate urca, având ocazia de-a vedea cum arată interiorul unei locomotive cu aburi de-acum 1000 de ani – rămân la ingineria mea, thank you very much 🙂
Se pare c-am avut noroc să-l pot vizita, dat fiind că anul trecut se zvonea că muzeul urmează să fie închis. Deşi nu-s extrem de pasionat de domeniu, ar fi mare păcat.
Şi afară …
Şi pe fugă, pe seară, am ajuns în Park Åazienkowski. Dat fiind anotimpul în care l-am vizitat, nu pot spune că am fost extrem de impresionat; probabil vara, este cu totul altceva. Fiind aproape 5 seara, toate clădirile ce se puteau vizita erau închise, aşa că a trebuit să mă mulţumesc cu fotografierea lor din exterior. Foarte amuzant a fost când am cotit pe nişte alei mai întortocheate şi m-am trezit în mijlocul unei (turme? cirezi? stol?) de păuni, care păreau a nu avea nici o treabă cu frigul de-afară. Mi-a plăcut mult Teatrul Roman în schimb… toată atmosfera din parc, de altfel, mi-a dat impresia că cei ce-ajung la putere ştiu să profite de chestia asta pentru a-şi aranja propriile ape 🙂
