cincinnati, day 2

După cum zice și Wikipedia, orașu’ e destul de mic și are doar vreo 333 de mii de locuitori; e al 3-lea oraș ca mărime din statul Ohio. Cum suprafața e 210 km pătrați, asta se traduce în niște străzi extrem de aerisite; majoritatea sunt sensuri unice și trasate pe sistemul american de caroiaj, semănând cu liniile unui caiete de matematică. Chestia asta e foarte mișto la orientare, după ce te prinzi cum stă treaba:

• orice intersecție poate fi identificată unic prin numirea străzilor care se încrucișează
• la orice intersecție găsești indicatoare care-ți spun ce stradă ai la stânga/dreapta/înainte/înapoi și ce numere urmează pe segmentul respectiv de stradă; ce numesc ei block în filme nu înseamnă “cartier” și nici “bloc”, ci un segment de stradă
• indiferent de lungimea blockului, sunt fix 100 de numere pe el, chit că-s folosite sau nu; pe blockul unde am eu biroul sunt 3 uși de acces la o clădire imensă, dar numerele pe block sunt de la 100 la 199
• de-o parte și alta a unei intersecții cu un bulevard mare se află partea de east și partea de west a străzii pe care ești; adicătelea, să zicem că ești pe East 5th Street la numărul 450 și mergi spre numărul 400 – următorul block va conține numerele de la 399 la 300, și tot așa până ajungi la o intersecție cu un bulevard mare, de unde se continuă cu West 5th Street și numerele de la 0 la 100 pe primul block, de la 101 la 200 pe următorul, și așa mai departe.

Destul de mișto, când te prinzi 🙂 Pe stradă, e ca-n Dubai: dube și camionete mari cât tancurile, mașini și mărci din aceleași game, chiar și numerele de înmatriculare seamănă (doar că-s mai colorate). Ce-i al lor e al lor: mașinile de poliție cu bullbar-ul specific pentru lovit mașinile urmărite, mașinile de pompieri cât zece garsoniere mici și desigur celebrele camioane americane care sunt de-a dreptul exagerat de gigantice și vor primi un post dedicat, pe măsură ce vânez mai multe cu aparatul foto.

Feelingu’ clădirilor din oraș este în schimb deosebit. Multe arată a fi construite înainte de anii ’50, când omenirea visa la anul 2000 și mașinile zburătoare, iar era industrială era în plin avânt. Dacă nu mă înșel, stilul se cheamă Art Deco și crează o atmosferă pe care n-am mai întâlnit-o până acum. Biroul meu e într-o clădire din 1930 (citat interesant: The building was built in such a way as to protect the city’s phone network. With a push of a button a heavy steel doors will lock and metal covers will spring up over the windows on the lower floors.), care-a fost trecută în registrul național al monumentelor istorice. Iată 2 intrări în clădiri pozate într-o scurtă plimbare:

Hotelul e în același stil. Ie-te cum arată de exemplu dușul din baie:

Ce-i nasol aici, mâncarea și băutura. Toate sunt mari și pline de chimicale, cu precădere siropu’ de porumb care pare să fie omniprezent – până și în limonadă:

Berea e la 16 uncii (0.473 litri) și desigur nu puteam rata ocazia de-a bea Coca-Cola la mama ei acasă 😀 are cu totul alt gust față de ce știam, și într-adevăr e mai bună. 1,25 USD la automat, sticla “de jumate” are 20 de uncii (0.6 litri):

Prizele pe standardul american (tip “I”) sunt în schimb foarte nasoale: au niște pini mici și subțiri, și-abia stă ștecherul în priză. De adaptoru’ meu universal nu mai zic nimic, abia atârnă dacă priza e verticală 😀 se vede c-au fost proiectate în 1915. Nu știu de ce e poza aia pe Wikipedia, că la mine (și-n restul biroului) arată așa (priza mirată :-D):