N-aş fi crezut că într-un oraş atât de tehnologizat ca Parisul, care acum 3 ani oferea deja 200 de canale TV digitale, 10 mbps download şi telefonie VoIP aproape gratuit pentru treij’ de euro pe lună, mai pot exista hoteluri cu Internet care funcţionează pe principiul “ie-te matale priza în perete, avem şi wireless, da’ poţi să te hlizeşti cât vrei la ele că nu poţi încărca o amărâtă de pagină nici dacă bagi incantaţii aztece timp de-o oră”. Aşadar, iată-mă ca trendinezul cu laptopul la cafenea, pe wireless. Am MacBook negru, ţigări slim mentolate şi mănânc clătite cu Grand Marnier (care-s mai alcoolizate decât Cuba Libre pe care-l vedeţi în poza din anexă) – deci mă integrez perfect. 

Apropo de mâncare: luni caracatiţă în frigăruie la restaurantul portughez, marţi penne a la Arabia în italienesc, miercuri salată cu brânză albastră la bistro, azi sushi la japonez, mâine hoummous şi fattoush la libanez. Cred că de mâine pot să mănânc cu succes şi piuliţe galvanizate de strung rotativ, ar fi doar o altă noutate gastronomică pentru nedumeritul meu sistem alimentator/hrănitor (că nu ştiu cum îi zice în biologie,na! digestiv, ăsta era). 

Încep să mă mire unele trăznăi de decoraţiuni interioare şi idei creţe pe care le întâlnesc aici. Prima drăcovenie a fost întrerupătorul cu ceas, montat în toaleta onoratei clădiri în care prestez activităţi diurne. Întrerupătorul ăsta cu ceas este fix (cine-a avut, ştie) ca butonul de la maşinile de spălat AlbaLux: învărţi de el cât estimezi matale că ai nevoie, lumina se aprinde, şi întrerupătorul începe să se mişte uşurel înapoi ticăind ca o bombă cu ceas fabricată în People’s Republic of China. Când ajunge la capăt, lumina se stinge, ca să nu existe riscul ca hăbăucul să uite lumina aprinsă şi să moară balenele albastre din cauză c-am risipit io energia planetei. Eh, cui i-a trăznit prin minte invenţia asta, îi urez să aibă nişte odrasle şugubeţe care să-i stingă şi lui lumina de 3 ori pe zi cât e pe la privată, să vadă ce senzaţii marfă sunt!

După aia, vine una bucată baterie de chiuvetă (mai exact, în restaurantul japonez Noki de la botul hotelului, unde am dus discuţii savante cu japonezoaica de servea, pe motiv de “eu vorbesc corect franceză şi tu nu”). Una baterie de chiuvetă superbă, la fel de superbă ca o pictură a lui Salvador Dali… la care m-am holbat ca taurul timp de 30 de secunde întrebând-mă de unde dracu’ se porneşte apa. Băi nene, deci am schimbat bujii de motocicletă, mi-am pornit maşina cu şurubelniţa după ce mi s-a stricat contactul de la cheie, am montat multă mobilă de la IKEA … dar abia după un minut am găsit de unde se dă drumul la apă prin parascovenia aia! Şi m-am spălat cu apă rece, că aia caldă n-am găsit-o.

În episodul următor, cititorii vor afla despre cum m-am trezit eu (că deh, pe-aici cam dorm ambulant) cu o negresă în braţe 🙂