Prima oară când am ajuns aici, în 2003, am prins valul de căldură care-a omorât aproape 15,000 de parizieni. La 3 noaptea pe stradă parcă înotam în sirop, şi francezii cei eleganţi se bălăceau în fântânile arteziene ca ţigănuşii în fântâna de la Universitate, lăsând la o parte toată eleganţa lor caracteristică.

A doua oară, în martie 2006, soarele s-a ascuns în nori imediat după ce-am aterizat şi a mai ieşit după o săptămână, fix în dimineaţa în care decolam spre casă. Toată săptămâna a plouat, aşadar pavlovian am asociat ceva vreme oraşul cu o postură de maidanez rătăcitor, înfrigurat şi ud până-n boxeri.

Acum ajung din nou şi-n prima zi în care mă trezesc aici ninge până la glezne. Şi de vreo 2 zile e un frig care mă face să tremur ca un motor diesel trezit din somn la Polul Nord fără să fie lăsat să-şi încălzească bujiile.

Love & hate.

Parizianul tipic pare să fie o specie pe cale de dispariţie, locul său fiind luat treptat-treptat de asiatici, africani şi alţi imigranţi. Şi nici n-o să reziste prea mult, e mult prea sensibil şi delicat prin construcţie şi dezvoltare. Se mai găsesc oaze de parfumuri, modă şi escargots … dar sunt separate de insule mari formate din restaurante thailandeze, japoneze şi couscous. Şi înghesuiala, mon Dieu, câtă înghesuială! Apartament mic, strapontine mici în metrou, mâncatul la restaurant e o adevărată probă de voinţă să nu-l pocneşti cu coatele pe amărâtul de lângă tine… cred că doar pe oceane mai e destul loc pentru galopat. Noroc că-şi spală păcatele cu alte multe lucruri plăcute.