Eu am numărat 56 de zile, oficial au fost 60, hotelul a facturat 62. C-aşa-i în tenis. Am reuşit să adorm în avion, noroc că m-am trezit la timp să văd cum răsare soarele deasupra Atlanticului. Şi gata Uruguay.

Motoarele de Boeing 777-300ER au patrusuteşiceva kilonewtoni cuplu (de vreo 300 de mii de ori mai mult decât o maşină obişnuită), vreo 115 mii cai putere şi pale de 3,2 metri. Iar în Schiphol, pista de aterizare trece pe deasupra unui pasaj rutier; cred că e o senzaţie deosebită să fii în pasajul ăla cu maşina în timp ce un nene face taxi cu Boeingul de 400 de tone pe deasupra scâfârliei tale. Cu toate astea, măgăoaia e foarte blândă la decolare şi aterizare, mult mai blândă decât 737 sau Airbus 320, care parcă-s motociclete (mai ales când a trebuit să salte unul în scurt de pe Porto Alegre … senzaţie majoră).

Ah, şi diferenţa dintre designul francez şi cel german:

– la Boeing: sub scaun vesta de salvare. În caz de ceva, scoateţi vesta, o puneţi în jurul gâtului, fixaţi vesta cu cureluşele ataşate în spate şi trageţi de ţumburuş. Vesta se umflă automat, iar la contactul cu apa este emis automat un semnal luminos intermitent ca să vă găsească şi noaptea ăia de vă caută. În caz de ceva, aveţi o ţuvlică la gură prin care mai puteţi umfla la vestă.

– la Airbus: folosiţi perna scaunului ca dispozitiv plutitor. Adică are 2 cureluşe, ţine-te şi tu de ea acolo cât pluteşti. Halal.