Am ajuns în vama turcească pe la 20:00, din cauza unor lucrări pe teritoriu bulgăresc ce nu erau marcate defel. Practic, drumul național trecea prin centrul unui orășel amărât pe nume Simeonov, fără a avea nici o variantă prin apropiere. Nici o problemă în mod normal, doar că drumul național se încheia într-o vajnică barieră de șanțuri și localnicii vorbeau engleză cam cât vorbesc eu turcă. După aproape o oră de căutat și parlamentat cu 3 bulgari, am aflat că ocolirea se făcea pe un câmp desfundat – evident fără nici un indicator. Din vama turcească am ieșit pe la 21:30, după vreo 30 de minute de așteptat și încă o oră de control, cu desfăcut de bagaje, căutat pe sub scaune, pe sub mașină și așa mai departe. Deci, pe la 22:00 mă încadram vajnic pe autostrada O-3 – îmbietor de goală, uimitor de lucioasă și plină de curbe ca o cadână (ca să folosesc imagini specifice țării). Tot precum o cadână, totul a fost perfect până când ajungi la miezul nopții, momentul în care trebuie să scoți portofelul.

Cam după Kavakli, a început treptat aglomerația. Când am ajuns la bifurcația O3-O2 (aproximativ la intrarea în Istanbul), traficul în jur semăna deja cu un fel de Carmageddon – imagine aproximativ metaforică, dacă unui TIR nu i-ar fi explodat un cauciuc la 200 de metri în fața mea ca să completeze vizual/auditiv peisajul. Stilul de conducere turcesc este un amestec de viteză din Kuwait cu haos de Tunisia și ura pentru pietoni din Iran. Nu-i senzație mai aprigă decât condusul cu TIRul în spate la 5 metri, care iese în depășire când prinde un pic de pantă 🙂 ocazie cu care am aflat că Jimnyul poate și 130 km/h.

Ca să creionez mai bine cum e traficul în Stambul:

– limita de viteză e opțională, șoferul știe mai bine “cât merge” (motiv pentru care-am văzut 3 mașini și 2 camioane în șanț, desigur). În zonă cu limitare de 50, mi-am luat flashuri la 90. Radar n-am văzut de când sunt aici.
– roșul e iarăși opțional, se merge pe principiul “dacă e liber, merge”.
– n-am înțeles încă ce au cu indicatorul de “cedează trecerea”, zilnic mă trezesc cu șoferi care opresc pe drumul cu prioritate ca să mă lase pe mine să trec, eu venind de pe “cedează”. Să zicem că n-ar fi o problemă dacă ar aplica toți regula asta, dar n-o fac … și iaca așa ne trezim 2 proști oprind să ne studiem pornirile războinice în giratoriu.
– flashuri nu se dau pentru invitație, cum e la noi “hai bagă-te”, ci par a fi un fel de “păzea prostule”. Încă nu mi-e clar, claxonul rămâne baza.
– linia continuă cred că-i trasată cu cerneală simpatică, deoarece se depășește oricum, oricând, oriunde, în orice curbă fără vizibilitate. Vezi mai sus cu mașinile alea în șanț.
– pietonul este o enigmă, un extraterestru care n-are ce căuta în Sfânta Fâșie de Asfalt, motiv pentru care n-are nici un drept și e liber la accelerat spre ei. Chiar și dacă-s pe trecere, știu ei să se ferească suficient (și chiar toți o fac). Nu de alta, dar la ce balamuc de trafic au, numa’ prioritate la trecerea de pietoni le lipsește.

Despre rețeaua de drumuri, numai de bine. Aș aduce toți foștii, actualul și viitorii miniștri de la transporturi să vadă cum se face. Au câteva sute de kilometri de autostradă cu 3 benzi și vreo câteva mii de drumuri naționale cu 2 benzi, îmbârligate și întrețesute ca urzeala unui covor turcesc și construite prin cele mai abrupte și variate forme de relief pe care le-am văzut în viața mea. Asfaltul nu e printre cele mai bune, dar compensează la cantitate. Autostrăzile sunt scumpe – de la 1 februarie 2013 taxarea se face doar prin sistem cu citire de la distanță … și au 2 asfel de sisteme: OGS este asociat cu un cont bancar și taxarea se face direct din cont, HGS este asociat cu un cont preplătit și trebuie încărcat cu bani la birourile PTT (poștă, telefon, telegraf ca să zic așa). Evident, nu scrie nicăieri de chestia asta în engleză, așa că prima oară veți trece blană prin porțile de taxare cu o sirenă care va urla în spate însoțită de lumini galbene – e OK, dacă vă cumpărați stickerul de taxare în 7 zile, nu plătiți amenda de 150 lire turcești. La vreo 100 de km de autostradă parcurși s-au dus vreo 15 EUR, așa ca idee.

Orașul este imens și-ar trebui să se numească pe drept “orașul dealurilor” – majoritatea străzilor secundare arată cam ca serpentinele de pe Râșnov/Posada, doar că-s mai abrupte și mai strânse din cauza restricțiilor de spațiu. Unele rampe sunt atât de abrupte încât eu le urc doar cu-a 1-a, iar la vale sunt pline de speedbumpuri (“polițiști culcați”) ca să limiteze elanul vreunui zburător prin intersecția de la poalele pantei. N-ar fi o problemă la vale, dar nu înțeleg logica pe care-au avut-o de le-au pus și la deal. Oricum, e clar că au realizat importanța infrastructurii pentru industrie – peste tot sunt camioane de marfă, autocare de turiști, metrobus-uri (ceva cam ca microbuzele noastre, pentru că autobuzele mari nu au loc peste tot) … și vă dați seama ce distractiv e să te trezești mergând la deal în spatele unui camion. Care are în față o basculantă. Care tocmai a ajuns la un speedbump.

Că este aglomerat, e puțin spus. Istanbulul e imens și are pe lângă el o mulțime de zone satelit în care guvernul investește pentru a le dezvolta – drumuri late și lungi, tone de cartiere de blocuri și case, zone fără taxe (unde tot guvernul construiește clădiri de birouri dotate cu tot ce trebuie și pe care le oferă la prețuri reduse pentru dezvoltarea de afaceri). În prima zi liberă aici am vrut să mă duc cu mașina în jurul zonei turistice, ca să vizitez una alta … cea mai mare greșeală: 3 ore la dus și 4 la întors, că era ceva meci de fotbal. Apropo de zona respectivă – fiind atât de aglomerată, parcarea e la mare preț, ca atare la parcările cu plată se lasă cheia mașinii la portar ca să poată muta mașinile aranjate ca la Tetris după cum e nevoie. Și dacă erați curioși – litrul de benzină de 95 este 8.90-8.95 lei noi.

Continuăm în articolul următor cu apartamentul, de ce vor turcii să fie precum chinezii (și le iese) … și ce-oi mai considera demn de menționat.