Când zburam cu Turkish Airlines (turk hava yolari, cikiș, life vest under koltuk), mă tot minunam de numeroasele reclame la proiecte imobiliare din revista de avion. Pe lângă toate reclamele posibile și imposibile difuzate în timpul zborurilor scurte (orice de la hale metalice la țoale și alune, ie-te bă ce dezvoltați sunt ăștia), m-am tot întrebat de ce sunt atât de multe proiecte imobiliare gândite pe stilul comunității închise, unde ți se oferă tot ce-ți trebuie în incinta spațiului confortabil și îngrădit de dezvoltatorul imobiliar. Acum știu.

Cazarea pe timpul deplasării în Turcia n-a mai fost la hotel cum eram obișnuit, ci într-un apartament situat într-un proiect d-ăsta imobiliar cu nume pompos, așa cum și la noi erau numite de parcă se construia o a doua casă a poporului. Nu-i dau numele real, dar îi voi spune într-o traducere autohtonă La Diamantu’ Park. Este construit într-un fel de comună la periferia Istanbulului, pe niște dealuri abrupte și înconjurat de sute de cartiere de blocuri și vile noi. După numărul luminilor aprinse seara la ferestre, cred că destule au avut aceeași soartă cu bombasticele imobiliare românești.

Cam așa se vede orașul de pe dealul meu. Datorită diferenței mari de nivel, toate blocurile sunt construite cu fundație corespunzătoare “în triunghi” – nu știu cum să-i zic în termeni de specialitate. Eu stau în apartamentul de la subsol, un fel de mansardă pe negativ dacă vreți. Ceea ce e interesant.

Ziceam mai sus despre complexul care are de toate în interior, ca să nu fii nevoit să ieși din el – da, aici nu te repezi pân’ la colț la magazin … pentru că e departe sau pentru că sunt încă cincisute de mașini care vor să facă același lucru. Ca atare, cum omul e o ființă comodă, să-i dăm toate chipsurile de cartofi și distracția ieftină la nas ca să se-amăgească suficient cât să aibă energie pentru-a se scula în următoarea zi de muncă. Așaaaa.

Concret, în complexu’ meu imobiliar La Diamantu’ Park trebuiau să existe toate cele necesare. Din motive de bulă imobiliară, număr scăzut de concetățeni doritori să se mute, prețuri sau aliniere nefirească a planetelor – cele necesare cam lipsesc. Există un fel de restaurant cu terasă, frumos fără îndoială în pliante și randările artiștilor mânuitori de Photoshop … e gol, închis, totul strâns și ceva urme de var. Terasa se află pe marginea piscinei “cartierului”, piscină care-i oricum subdimensionată pentru numărul mare de blocuri din jur; probabil se bazau pe socializare la înghesuială ccu vecinii, habar n-am. Oricum, e și aia părăsită – lucru de înțeles, ținând cont că plouă de 2 săptămâni încoace. Probabil tot din același motiv este și plină cu apă la ora actuală.

Așaaaa. Blocurile sunt foarte similare cu ce se construia (că acum nu se mai construiește nici un coteț de cățel) pe la noi în perioada exploziei imobiliare – totul pe gips carton, luăm ochii cu ce se vede și mai încolo vedem noi. Am ajuns pe la 1 noaptea și am fost împreună cu un tip de la pază să-mi arate unde-i apartamentul, omul amabil îndrumându-mă spre parcarea subterană a complexului. O fi și ăsta un gest de politețe, pe care i-am dorit să-l primească însutit atunci când lumina din parcarea subterană (activată prin senzor de mișcare) s-a stins de tot și n-a mai binevoit să se-aprindă defel oricât am țopăit prin fața senzorilor, în ciuda dimensiunilor respectabile ale subsemnatului. Îi doresc ăluia de-a proiectat-o să se trambaleze și el pe-ntuneric cu 2 papornițe în mână printre colaci de furtun, cutii de carton și alte căcaturi pe care bătăturile proprii le-au descoperit sonor prin bezna parcării. Tot răul spre bine însă: barem n-am văzut stalactitele ce atârnau din tavanul parcării subterane peste mașină – într-un acces de logică furibundă, parcarea subterană este construită fix sub piscina extrem de bine izolată, motiv pentru care în parcare te simți ca la Scărișoara.

Reușind să ies din parcare cu lanterna din dotare, ajung la intrarea în onor blocul de locuințe. Onor blocul de locuințe (zonă de fiță, La Diamantu’ Park frate) nu a fost prevăzut la proiectare cu ceva anexe pentru gestionat gunoiu’ menajer, așa că intrarea în bloc este străjuită de un vajnic tomberon verde, un tomberon la dooj’ de apartamente. Din fericire, gunoiul se pare că e ridicat zilnic (fie asta, fie nu sunt suficienți locatari cât să-l umple). După ce trec de ușa de la intrare, mă-ntâmpină frigul iadului, varianta pe negativ. Nici acum nu înțeleg cum de-i atât de frig înăuntru în comparație cu exteriorul, parcă sunt la frigider.

Așaaaa. Deschid impozanta ușă de la intrarea în apartament cu cheia de cetate (arată ca alea de la muzeul din Sighișoara) în acompaniament sonor de temniță medievală. Cam așa arată și ușa, sunt impresionat. Sunt impresionat doar până a doua zi, când aflu și unul din motivele frigului din apartament: spațiul suficient de mare dintre podea și ușă, suficient cât să-mi strecoare cineva o copie a Enciclopediei Literaturii Române pe sub ușă. O altă enigmă: ușa nu are clanță în exterior, se deschide doar din mișcarea cheii în broască (adică ai descuiat de 2 ori, clac-clac, și după aia împingi în cheie încă o jumătate de tura ca să deschizi ușa propriu-zis). În mod ciudat, pe interior există clanță.

Avem 2 camere mari, adicătelea dormitorul și sufrageria la comun cu bucătăria, plus baia – nimic prea deosebit de majoritatea proiectelor imobiliare atât de cunoscute. Culorile sunt cam spălăcite, neinspirată alegere în ce privește coloristica: parchetul de pe jos arată frumos și maro deschis rău, “lemnăria” geamului termopan este din lemn stratificat și nu PVC, mobilă în culoare parchetului. După primele 0,5 secunde de admirație văd și lufturile parchetului cam cât o cariocă, lăsate probabil pentru a-ți completa spațiile goale cu plastilina preferată întru înveselirea apartamentului. După următoarele 2,5 secunde de consternație văd că și lemnul stratificat Rehau este atât de bun, încât locatarul anterior a simțit nevoia să acopere toată tocăria cu un strat dublu de bandă adezivă, ca să nu sufle vântul prin casă. Un om cu simț practic, se vede după urmele de postere pe pereți, postere care-au fost lipite cu aceeași bandă adezivă – doar nu vrem s-o irosim, am plătit-o.

După cum ziceam, apartamentul este un fel de mansardă pe negativ, ceea ce îi oferă o facilitate pe care n-am mai întâlnit-o până acum: ușa de la sufragerie se deschide direct spre pajiștea din fața blocului. Cu alte cuvinte, ieși direct din sufragerie pe iarba din fața blocului – lucru extrem de practic dacă ești amator de grătare, cred. Dacă ești amator de grătare la lumina camerelor de supraveghere, care sunt în număr de 3 proțăpite pe-un stâlp și încadrează colțul blocului. Trebuie să recunosc că treaba asta cu ieșitul de pe parchet direct pe iarbă e o senzație ciudată pentru unul care-a locuit toată viața într-un bloc comunist, așa cum sunt eu.

Restul apartamentului e în ton cu denumirea derizorie de la noi: turcisme. Nu există nici o priză care să nu fie smulsă din perete, că doar gips-cartonul e gips-carton. Toate electrocasnicele sunt marca Arcelik (marcă locală) – nu-s rele, dar sunt în turcă (mașina de spălat vase și cea de rufe). Frigiderul merge bine, aragazul e cam șui, hota zbârnâie ca un CFM56 … mă rog, cine împarte bucătăria cu sufrageria nu tre’ să gătească oricum prea mult. Sertarele de la mobila din bucătărie sunt cubiste de-a dreptul, nu sunt 2 sertare coliniare sau coplanare. Toaleta curge cu zgomot, canalizarea miroase a stătut și chiuveta are o formă interesantă ochiului, dar total contrară principiului de scurgere normală a apei, motiv pentru care trebuie ștearsă cu șervețelul după fiecare utilizare ca să nu rămână murdară.

Reușesc să-mi așez și hainele în dulapurile miraculoase, miraculoase pentru că-s dotate cu o sumedenie de uși care de care mai bizare și la fel de coplanare ca sertarele, motiv pentru care două uși nu culisează. Noroc că există a treia. Datorită nevoii de utilizare a spațiului pe verticală, aceleași dulapuri sunt prevăzute cu un sistem ingenios de coborâre a țoalelor la îndemână, sistem care merge bine când nu-ți cade în cap. Gata, am așezat totul la locul lui, pot să ies pe iarbă și să admir parcarea exterioară. Din cauza reliefului abrupt, oricine parchează afară luminează cu farurile în sufrageria nefericitului cu apartament la parter, deci jaluzelele bune sunt obligatorii. Noroc că ale mele nu mai culisează și par blocate definitiv – lucru măreț când WCul, ușa de la baie și ușa de la balcon/terasă sunt coliniare, oferind oricui ocazia să te admire dimineața când joci joci Angry Birds pe tron.

Sper să nu mă invite vecinul de vizavi la cină și film.