La început, reducem la absurd şi presupunem că existau doar Gigi şi Vasile pe lume. Gigi cultiva mere, şi Vasile pescuia. Vasile vroia să mănânce mere, Gigi vroia să mănânce peşte, aşa că s-au înţeles: Vasile îi dă lui Gigi un peşte în schimbul a 2 mere. Avem troc şi prima apariţie a ratei de schimb.

Extindem ecuaţia şi îl aducem pe Ion, cultivatorul de portocale. Ion se înţelege cu Gigi să îi dea 3 mere pentru 2 portocale pe de-o parte, şi pe-altă parte se înţelege cu Vasile să-i dea 3 portocale pentru un peşte. În momentul ăsta avem deci:

1 peşte = 2 mere
1 portocală = 1.5 mere
1 peşte = 3 portocale = 4.5 mere

Deja devine un pic complicat, mai ales când apar mai multe meserii. E nevoie de raportarea tuturor la un numitor comun, ca să fie mai uşor de apreciat valoarea oricărui produs.

În momentul ăsta, apare banul. Gigi, Vasile şi Ion formează un popor (să zicem) şi cad de acord să-l numească pe Gogu responsabil financiar. Gogu ia o sută de frunze de palmier, şi le numeşte monedă. Pentru simplitate, 1 măr costă 10 frunze, deci 1 portocală va fi 15 frunze, şi 1 peşte echivalează cu 45 de frunze.

Frunzele însă sunt limitate ca număr pe piaţă, asta dându-le şi valoarea. Dacă Vasile pescuieşte 3 peşti şi vrea să-i vândă, ar trebui să încaseze pentru ei 3 * 45 = 135 de frunze care nu există (avem doar 100 de frunze în circulaţie). În mod normal, Vasile nu ar putea să fie complet “pe profit” vânzând peştii, căci are nevoie şi de portocale şi de mere şi va repune frunzele în circulaţie prin cumpărăturile pe care le face la rândul lui.

Analogiile în momentul ăsta ar fi următoarele:

– inflaţie: Gogu’ mai pune 100 de frunze în circulaţie, în caz că Vasile nu mai cumpără nimic o lună dar vrea să vândă peştii. Frunzele sunt pe piaţă, dar nu au valoare intrinsecă deoarece dublarea numărului de frunze în circulaţie nu a însemnat şi dublarea numărului de portocale, peşti şi mere de pe piaţă.

– trezorerie/bancă naţională: Gogu controlează monetaru’ din piaţă. Se asociază cu statul, înfiinţează utilităţi publice, asigură paza celor 3 producători ca să nu existe dispute. Pentru asta, are nevoie să mănânce şi el, deci percepe un impozit pe orice tranzacţie, asigurându-şi astfel frunzele necesare pentru a-şi cumpăra portocale, mere şi peşti.

– impozit/tva: la fiecare tranzacţie, Gogu primeşte o frunză din zece tranzacţionate.

În momentul ăsta, presupunem că sistemul e echilibrat. Apare însă banca lui Petre, ca să ajute lumea. Ideal, banca ar trebui să se comporte ca un buffer pentru frunze: împrumută cui are nevoie, urmând ca frunzele să fie returnate cu dobândă, iar această dobândă să fie profitul lui Petre, ca să aibă şi el cu ce-şi cumpăra peşti, mere şi portocale.

Să zicem că pescarul Vasile vrea să-şi cumpere o barcă nouă, pentru a putea pescui mai mult şi mai repede. Barca nouă costă 150 de frunze, şi va fi fabricată de Costel. Pentru simplitate, presupunem că al nostru Costel nu va cumpăra materiale din afară, nu va plăti altceva mai departe; el creează valoare prin munca lui (se duce la pădure, taie lemnele, le ciopleşte, etc).

Vasile nu are 150 de frunze, deci se împrumută la Petre. Petre îi dă 150 de frunze, cu condiţia ca peste un an să-i dea 160 de frunze înapoi. Buun, Vasile îşi ia barca, toată lumea e fericită… dar el va returna 160 de frunze peste un an. Cele 150 de frunze plătite pe barcă sunt la Costel, care-şi va cumpăra mere, portocale şi peşti de la Vasile – deci frunzele astea se-ntorc pe piaţă şi circulă. Numa’ că Vasile mai are de dat acele 10 frunze, care … nu există fizic în sistem, căci Gogu nu le-a pus în circulaţie. Asta înseamnă că Vasile va fi practic mereu dator, căci nu se poate erija în Gogu şi să facă cele 10 frunze să apară din aer, ca să dea toţi banii deodată. Aici apare rata, adică în loc să dea înapoi grămadă frunzele toate, dă un procent din suma datorată în fiecare lună; fluxul de frunze pe piaţă rămâne, dar cele 10 frunze tot n-au de unde să apară. Aşadar, prin schimburi şi diverse alte acţiuni comerciale, cele “10 frunze datorie” sunt plimbate de la unul la altul, ele nefiind acoperite în vreun fel. Dacă Gogu ar pune încă 10 frunze de la el pe piaţă (tipărire de numerar), ar trebui să primească 1 măr de la Gigi, care i-ar da lui Petre (banca) şi toată lumea a scăpat de datorii. Numai că acum, numărul de mere de pe piaţă a rămas la fel, pe când numărul de frunze e mai mare; Gigi trebuie să producă un măr în plus pentru a păstra aceeaşi rată de schimb, dar fără ca el să primească ceva în plus. Aşadar, mărul acum a devenit mai ieftin, şi cu 2 mere Gigi nu-şi mai poate cumpăra un peşte întreg.

Complicat ? oho. Pe scurt, ideea e că banii sunt doar “numitorul comun” pentru bunuri şi servicii (mere şi construit de bărci). Atâta timp cât nu sunt echivalaţi concret şi corect cu ceea ce se mişcă pe piaţă, provoacă probleme ca cea mai sus pomenită. Degeaba tipăreşti bani, dacă ai nevoie de mai mulţi bani pentru acelaşi măr (puterea de cumpărare) scade. Un împrumut va crea un gol pe piaţă, cu excepţia faptului în care te-apuci să produci ceva în plus pentru piaţă simultan cu luarea împrumutului (cultivi şi portocale pe lângă mere), şi nu cu reducerea consumului de mere, portocale şi peşti (că dacă faci asta, îl blochezi şi pe Vasile şi pe Ion). Creditarea furibundă din ultimii ani (la orice nivel doriţi) nu s-a bazat pe asta: în loc ca cei care-au luat credit să aducă plusvaloare (dând cu mătura, crescând struţi sau alte activităţi), au stagnat (păstrat cheltuielile la fel, fără a aduce plus pe piaţa de bunuri şi servicii) şi acum trebuie să reducă. Numa’ că Petre şi Ion s-au speriat, preferă să ţină de frunzele pe care le au şi să vadă ce se mai întâmplă, în timp ce lui Vasile nu-i cumpără nimeni peştii, iar lui Gigi i se strică merele-n curte.

Ce-o să se-ntâmple mai departe, aflăm noi…